Tedoo cu Brad Florescu

Călătoria închipuită a trei prieteni cu TransSiberianul. Episodul 5.

Un comandant de aeronavă cade victimă atacurilor teroriste cu Schweppes.

Shortcut_to_Heavens

Publicăm astăzi ultima parte din preview-ul romanului lui Marius Pop. După peripeții absurde, cei trei prieteni reușesc într-un final dramatic să ajungă la St. Petersburg, punctul de plecare în călătoria cu Trans-Siberianul. Ca să afli ce li se va întâmpla în continuare, urmărește povestea pe pagina de Facebook a Călătoriei Închipuite. Mulțumim, Marius. Drum bun, băieți!

O dimineață din viața căpitanului Klaus

În cameră e penumbră și penliniște. Undeva ticăie mărunt un ceas, afară plouă cu bulbuci.  Pe noptieră se află un pachet de țigări și o brichetă imensă de culoare galbenă, fabricată în China. Lângă ele, un telefon mobil începe să prindă viață. Întâi leneș, luminând alternativ ecranul mare și strălucitor, apoi rămâne definitiv aprins afișând un ceas cu sonerii ce se zbate spasmodic.

Camera rămâne total indiferentă. A mai vazut o grămadă de telefoane de acest gen, care cel mult latră, dar nu mușcă. Aparatul insistă: începe să se zbenguie pe noptieră ca apucat de streche, vibrând din toate puterile. În cele din urmă, scoate strigăte ascuțite intermitente, deplasându-se din cauza vibrațiilor înspre marginea noptierei. Brusc îngrijorată pentru parchetul ei drag, camera flutură impacient din draperii. O rază de gri luminează un moment patul acoperit de o păturică albastră cu imprimeu auriu, sub care în sfârșit se mișcă ceva. Aș vrea să faceți cunoștință cu Klaus, pilotul ce ocupă acest pat de hotel în centru, însă căpitanul e prea puțin comunicativ la acest ceas timpuriu al dimineții. Să-i acordăm un răgaz.

Mâna-i dreaptă se strecoară de sub învelitoare și oprește telefonul sinucigaș. Aparatul de aer condiționat aproape că răsuflă ușurat. Parchetul e în siguranță. O claie de păr blond în dezordine răsare morocănoasă de sub perne, urmată imediat de niște ochi tumefiați de somn. Klaus pleoscăie nemulțumit privind pe geam. Plouă netulburat peste Praga. E 4 dimineața.

Infectă vreme! În 49 de zile de când ocupa această cameră nu prinsese nicio zi cu soare, ceea ce îl făcea să-și roadă unghiile peste medie. După asta știa că urmează să-și smulgă din ce în ce mai mult păr, în joacă la început, până când ticul devenea manie și mania devenea deranjantă și mănușile de box ce-i stăteau atârnate în dulap vor trebui sa treacă la muncă și să-i îmbrace degetele lipsite de stare. Infernalele mănuși de box, le ura și le ascunsese în cel mai îndepărtat colț al dulapului pentru că în adâncul lui știa ca nu poate să le arunce. Își imagina uneori seara că stau și așteaptă rânjind din șireturile galbene, cloncănind moale una la alta cu fălcile lor din piele de porc.

Pe când era copil și paltoanele fetiţelor de şcoală se făceau din urzici uscate, ţesute şi colorate cu vopseluri de ceapă, soarele era un duşman de neînchipuit. Făcea coloritul să piară, ardea nemilos toate rufele lăsate la uscat, nimicea cu ultraviolete orice fiinţă vie ce se aventura prin atmosferă. Acum, în sinea lui creştea dorul după o lumină galbenă, aseptică, în stare să omoare toate vietăţile uluitoare ce se dezvoltau în apa care îneca lumea. Apa aceasta care lua totul la vale, umplea jgheaburi şi jardiniere, dădea pe afară din căzile de baie, trosnea în streşini şi bubuia pe acoperişurile fragile din tablă galvanizată zi şi noapte, timp de cel puţin 49 de zile,  zile ce aveau prostul obicei de a conţine o grămadă de ore, descompuse într-un infinit de secunde şi clipe de infern.

Ploaia care-ți roade unghiile

Oare ura ploaia? Era preferabilă unei linişti întrerupte prea puţin de mişcări ale aerului însă liniştea aceea măcar era monotonă, uneori puteai să uiţi de ea pentru că era omniprezentă, spre deosebire de groaznicele schimbări de ritm ce caracterizau curgerea nesfârşită de apă. De unde plouă atâta, Doamne? Şi norii trebuie să se termine odată şi odată, mai ales că ei se formează doar din evaporarea apei, pentru care e nevoie de soare, ba nu, nu e neparat necesar – iată că o luă de la capăt cu raţionamentul inutil al ciclului apei în natură, ce se încheia invariabil cu concluzia că ploaia va trebui să se oprească până la urmă.  Iar afară turna glorios zi după zi, în bătaie de joc, şi unghiile lui se topeau văzând cu ochii, ca şi pofta de mâncare.

Klaus ieși din duș chiar mai scârbit de apă decât intrase. După ce se șterse cu două prosoape, înroșindu-se ca un rac de la frecușul viguros cu bumbacul uscat, își aprinse o țigară cu bricheta galbenă. Fixă o vreme flacăra înainte de a lăsa piedica să întrerupă gazul. Apoi verifică automat nivelul butanului din recipient, jucând bricheta între arătător și degetul mare. Era suficient.

Deschise dulapul cu cele trei umerașe standard în hoteluri. Primul era liber. Al doilea conținea uniforma, aterizată de la curățătorie cu o seară înainte. De ultimul atârna o pereche de pantaloni albaștri, 90% bumbac, restul elastan. Pe raftul de sus era un deodorant și chipiul cu aripi galbene din metal. Pe raftul de jos – geanta neagră din piele, închisă doar prin clips, cu curelușele desfăcute, o cremă de pantofi și o pereche de ghete.  După ele, într-o cutie de pantofi, mănușile de box Everlast. Împreună cu pijamaua de pe pat, în atâta constau efectele lui personale.

Ești un pilot exemplar Klaus, se felicită el în gând. Mai ai un an până la pensie și iată că ajungi la finalul carierei la fel de pregătit de plecare ca și în prima zi. Fluierând, scoase trusa de bărbierit, înșfăcă deodorantul și intră din nou în baie.

Praga – Budapesta – St. Petersburg

20 de minute mai târziu, pășea elegant prin hol. Trecând de ușile automate, un val de aer umed aproape îi smulse chipiul. Ținându-l cu mâna stângă, grăbi pasul înspre naveta ce-l aștepta la capătul treptelor. Se strecură repede în microbuz, cu geanta în mâna dreaptă, ferindu-se de stropii ce curgeau monoton din cer.

-Dobrý den! spuse în cehă, să-i facă șoferului o plăcere.
-Guten Morgen, Herr Kapitän Schmidt! replică acesta milităros, ridicând în glumă două degete la frunte.

Astea au fost toate cuvintele schimbate până la aeroport.

Prague (PRG – Ruzyne)  – Budapest (BUD – Ferihegy)  – St. Petersburg (LED – Pulkovo)  nu era o cursă pe care s-o iubească în mod deosebit. Returul era întotdeauna monoton, iar azi îl avea copilot pe Damek, un tânăr ceh prea vorbăreț din fire. Nici aparatul, un Boeing 737-800, nu era preferatul lui. Și nici ploaia asta nu-i convenea deloc. Din cabină clopoțeau glasurile însoțitorilor de zbor, salutând pasagerii. Instalat în cockpitul aeronavei, Klaus avu brusc sentimentul că un păianjen i se strecoară pe sub cămașa albă scrobită. Se scutură  involuntar înjurând în gând serviciul de spălătorie al hotelului în timp ce urma procedura standard de verificare înaintea decolării.

-Set power.
-Power is set, Herr Klaus. Airspeed alive both sides. 80 knots, cross check.
-80 knots, check,  thank you Damek.
-V1, rotate, V2.

Damek iubea să strecoare uneori amănunte personale în checklist-ul dinaintea decolării. Glumea macabru despre asta, spunând că dacă asta ar fi ultima lui călătorie, prefera să-și lase amprenta personală pe cutiile negre ale avionului. Lui Klaus îi displăcea în mod deosebit orice încălcare a procedurilor standard și era ușurat că azi Damek părea mahmur și obosit. Măcăr o să tacă dracului din gură pe zbor.

În timp ce se deplasau spre capătul pistei, căpitanul nu-și putea scoate din cap nivelul gazului din bricheta chinezească.

La Budapesta avură parte tot de cer înorat. Aterizarea decurse fără probleme, zborul fără incidente. Aveau 2 ore de pauză. Piloții părăsiră avionul pentru dejun și o cafea în lounge-ul aeroportului.

Călătorii frecvenți pe liniile imaginare ale văzduhului trebuie să fi trăit măcar odată un anumit sentiment de umilință. În afară de supușii Majestății sale Elisabeta, care sunt oarecum obișnuiți cu diferențele de clasă socială, toți navetiștii aerieni s-au uitat pentru câteva momente cu jind la ușile automate, de tip oglindă, ce fac necruțător deosebirea dintre două lumi: a celor cu bilete la clasa Economy, și a celor cu bilete ce le permit intrarea în ceea ce e o adevărată plagă a lumii moderne: Private Lounge.

Pentru noi toți osândiții să bem cafele nerușinat de scumpe în sala normală de așteptare, e un paradis la care putem doar visa cu ochii deschiși. Întrezărim la deschiderea temporară a porților câteva fotolii de culoare închisă, un bar ce se ghicește după lămpile crem, o mânecă de costum scump ce are la capăt un pahar umplut cu un deget de wisky Blue Label. Fumul subțire de proveniență cubaneză se strecoară afară doar cât să-ți ațâțe dorința paroxistică de a fuma. Poate nici nu se fumează înăuntru și mintea ne joacă de fapt feste. Nu contează. Pentru un moment această lume rămâne deschisă privirilor noastre flămânde, suficient pentru un aristocrat să intre sau să iasă. Dacă aș dori vreodată să inițiez o luptă de clasă, aș face un documentar despre balele ce curg în sala de așteptare când oglinzile spre acea minunată lume se dau la o parte. Ar scoate pătura de mijloc din sărite în doi timpi și trei mișcări.

Schweppes vs. Klaus

Prin acest portal trecu Klaus la ora opt treizecișidouă de minute dimineața, pentru a-și lua cafeaua. Lounge-ul era aproape gol. O singură masă, cea mai luminată și apropiată de bar, era ocupată. Barmanul ștergea un pahar de coniac. Turnă în el 4 centilitri dintr-o licoare aurie încălzită în prealabil, îl acoperi grijuliu cu un șervețel și-l așeză pe tavă, alături de alte două pahare pline cu băuturi răcoritoare. Trecând pe lângă pilot în drum spre masa ocupată, îl salută printr-o aplecare ușoară a capului. Klaus îi răspunse la fel, luând loc cu spatele la ceilalți ocupanți. Îl străpunse iarăși un fior neplăcut și senzația de furnici pe sub haine. Pe geamul care separa aeroportul de pistă, văzu o picătură dolofană de apă.  Începea să plouă și la Budapesta, obsesie, obsesie.

Sorbind din cafeaua lungă cu lapte, se forță să-și amintească flacăra aurie și catifelată a brichetei, dansând ca o fântână arteziană minusculă din foc. Ce bine ar fi dacă ar avea-o cu el! Pe zbor nu risca niciodată să o ia.  Scoase din buzunarul interior a hainei o cutiuță de sidef, cu capac încrustat. Apasă butonul mecanismului și capacul sări în lături cu un clinchet vesel, lăsând să se vadă 3 pastile de culoare albastră. Luă una și o înghiți cu cafea. La masa vecină conversația prinse viață. Barmanul îi zâmbi. Încet, se calmă.

Motherfucking IDIOT!(Idiot nenorocit! – eng.) urlă brusc Klaus, sărind în picioare, șiroind de apă. Pe mâneca stângă se scurgea un mic râuleț, săltând peste cele trei dungi albe ale uniformei. Sub guler simțea un șuvoi fierbinte ce-i lingea pielea spatelui, coborând rapid înspre talie. Se scutură ca un apucat, simțind un corp străin arzător ce aluneca pe șira spinării. INSECTE! îi urlă cineva în cap, insecte arzătoare, care o să devoreze totul, o doamne!
Oh, excuse me Sir (Vă rog să mă scuzați, domnule – eng.), veni o voce de la masa vecină, it seems I have spilled… (Se pare că am vărsat… – eng.)
- IDIOT! strigă iarăși Klaus, dansând panicat înspre baie.
- No, parc-am vărsat acid pe el. Hey, another round please, spuse omul întorcându-se spre barman. And a cloth. (Încă un rând. Și o cârpă – eng.). Ceilalți doi ocupanți ai mesei râdeau pe înfundate.

La toaletă, Klaus își smulse vestonul și cămașa, identificând în sfârșit corpul fierbinte ce-l bântuia: o bucată de gheață. Mein got, mein got, repeta în șoaptă în timp ce trăgea șervețel după șervețel din caseta cu prosoape de hârtie. Ok, ok, calm the fuck down, trecu el pe engleză, ștergându-se. E doar Schweps, își spuse, identificând mirosul ascuțit de ghimbir.

- Doar Schweppes. E în ordine. Ne calmăm. Ne uscăm.
- O să rămânem lipicioși, totuși.
- Nu contează, să fim uscați.
- Dar mai avem doar o oră.
- Avem uscător de mâini cu aer cald. Oh nu! E defect!
- Nu, slavă domnului, funcționează!

Klaus Schmidt rămase în toaleta lounge-ului din aeroportul Ferihegy până la 10 minute înainte de îmbarcarea pe cursa de Sankt Petersburg. Când își făcu în sfârșit apariția, era congestionat la față și neliniștit. Uscătorul de mâini suflase continuu 40 de minute, până se stricase. Îi rămăsese de uscat o parte din mâneca stângă. O suflecase, întorcând materialul spre exterior, ca să nu simtă atingerea umedă a țesăturii din stofă și lână.

Are you all right, captain? (Totul e în regulă, domnule căpitan? – eng.) îl întrebă șeful însoțitorilor de bord, un băiat înalt și sovietic.
Of course,  all good, răspunse Klaus. Let’s go. (Desigur. Să mergem! – eng.)

Salvarea vine de la ruși

Când Boeing-ul își înălță nasul de pe pistă, pilotul se mai scutură odată, ca pentru a lăsa în urmă amintirea paharului care-l udase de sus până jos. În timp ce în cabină pasagerii încercau primul sentiment de imponderabilitate neplăcută specifică decolării, o cataramă de centură clănțăni și un bărbat cam la 30 de ani se ridică în picioare. Stewardesa din față îl văzu și-i strigă să se așeze și să-și cupleze centura. Pasagerul fu tras imediat la loc de ceilalți doi ocupanți ai banchetei cu trei scaune și apostrofat. Așezându-se, protestă certăreț:

- Vreau să mă duc la baie, sucul ăla își spune cuvântul. E prima dată când am fost și eu la Private Lounge și cred că am exagerat.

Pasagerul era român, se numea Cosmin și se făcea vinovat de faptul că avionul celor trei prieteni care mergeau spre Trans Siberian a aterizat la Sankt Petersburg pilotat de tânărul secund ceh, întrucât căpitanul Klaus leșinase pe scaunul de comandă. În afară de turnul de control și de echipajul de bord, nimeni n-a știut. Pentru a evita panica nu s-a anunțat nimic pasagerilor, iar Radu a rămas cu impresia că la ruși, toate avioanele sunt întâmpinate la aterizare cu 3 ambulanțe, mașini de pompieri și echipaje de intervenție. Întrebați-l.

(Întrebați-l pe pagina de Facebook a Călătoriri Închipuite)

Sursa foto.

Comentarii - Niciun comentariu

Lasă un comentariu