Tedoo cu Brad Florescu

Călătoria închipuită a trei prieteni cu TransSiberianul. Episodul 4.

Continuăm astăzi publicarea în serial a unei părți din romanul “Călătoria închipuită a trei prieteni cu TransSiberianul”, de Marius Pop. Dar ce cap deștept răsare. E mare lucru să ai la tine un cap așezat și o minte limpede, orientată. N-am ajuns […]

rusia1_01_756f670cb5

Continuăm astăzi publicarea în serial a unei părți din romanul “Călătoria închipuită a trei prieteni cu TransSiberianul”, de Marius Pop.

Dar ce cap deștept răsare.

E mare lucru să ai la tine un cap așezat și o minte limpede, orientată. N-am ajuns să apreciez  în timp aceste calități ale lui Cosmin, iar de când ne cunoaștem și suntem prieteni au trecut câteva primăveri. E relativ simplu să-l placi pe Cosmin, cu modul lui liniștit, ardelenesc de a fi, cu metodismul lui netulburat, cu dragostea nețărmurită pe care o nutrește față de natură și cu pasiunea aproape obsesivă pentru frumoasele animale care sunt caii.

Lui Cosmin îi mai place și munca, poate mai mult decât nouă tuturor celorlalți la un loc. Și e un om liniștit, respectabil și chibzuit. De unde și surpriza de a-l găsi în București într-un loc al diavolului, la ore mici, impregnat substanțial cu licori bahice. Până acum, investigațiile noastre le alungase cu un gest al mâinii care anunța destul de clar că nu avea cheful necesar pentru justificări. Mai târziu – parcă spunea – aveți răbdare și totul se va lămuri la momentul potrivit.

Dar la momentul actual al discuției din taxi, Cosmin îmi făcea semne disperate din ochi. Mă bătea pe umăr, mă trăgea de epoleții pijamalei, parcă înebunise, zău. L-am ignorat o vreme, până n-am mai rezistat și m-am întors la el, cu toată rușinea față de omul acesta străin care conducea mașina: Ce ai mă? Ți-e rău?! Lasă-mă-n pace! Iar el se strâmba în continuare, scălâmbăindu-și buzele și șoptind ca un apucat: șoferul, șoferul. Il contaminase și pe George, care se luminase dintr-o dată la față și-mi arăta cu degetul taximetristul, care înșira netulburat povești plictisitoare cu sora nevestei care lucrează la amabasada Rusiei, ș-alte prostii.

-A! îmi pică mie fisa, în sfârșit. Mă întorc amenințător spre ăsta căruia nu-i mai tăcea gura: Auzi domnule, te rog frumos să nu-ți bați joc de noi. Dacă suntem din provincie, nu înseamnă că suntem proștii tăi, să ne porți aiurea prin tot Bucureștiul ca să-ți faci dumitale bani. Suntem și noi oameni, ai frică de Dumnezeu, că cel de sus nu bate cu bota.

Dați-mi un taximetrist și voi răsturna planeta.

Eu, când mă enervez și sunt nedormit, mai amestec pronumele de politețe cu jargonul amical, de aceea i-am zis drept în față ”tu”. Nu mă pot abține când sunt așa, turbat de indignare. Măcar de-ar fi prima dată când am problema asta în București!

- Nu, măi, izbucnește Cosmin, domnul a luat-o pe unde trebuie, domnul e de treabă, vă mulțumim frumos! Iertați-l pe colegul, are probleme psihice. Ia spuneți-ne, continuă el mieros, nu cumva ne-ar putea rezolva cumnata dumneavoastră cu ambasada? Ziceați că lucrează acolo, parcă?
- Bineînțeles că lucrează acolo! sare indignat șoferul Păi cum! E secretara ambasadorului, mă, așa să știi. Acolo nu se joacă, acolo sunt stricți.
- Stricți, punctez eu spășit.
- Păi da, stricți, scuipă taximetristul.
- Cine-i stricți? se trezește Radu, pleoscăind satisfăcut ca după un somn de frumusețe într-o după-amiază de toamnă.
- Taci mă, îl admonestează George. Și ăsta are probleme, se scuză și el spre șofer.
- Păi uite cum devine chestiunea zice taximetristul, zâmbind pe sub mustață, eu aș putea să vorbesc cu cumnată-mea dar… mă-nțelegi. Adică, mie, ce folos? Trebuie să ungem un pic treaba, pricepi mătăluță? Ei fir-ar al dracului, da-te bă zdreanță cu Logan-ul tău cu tot! Și deschide geamul, scoțând nici mai mult nici mai puțin decât toată limba spre retrovizoarea nefericitului dintr-o Dacia Logan încadrată cam prea corespunzător la semafor.

Profităm de întrerupere să schimbăm priviri. George își întoarce evocator buzunarul pijamalei pe dos. Cosmin își freacă semnificativ arătătorul de degetul mare, într-un gest recunoscut internațional drept verzișori, mărunței, mălai, cocoluște, valută, parfumieră de sărăcie, praf de fericire, porcușor îngrășat, saftea, confetti de Saint-Tropez.

Ăștia mă luau drept idiot, adică ce, nu înțelesesem eu unde bate vântul? Radu se mulțumește să pleoscăie și să se întoarcă pe cealaltă parte.

-…că-ți iau botu-n praștie imediat, mai amenință șoferul, închizând geamul.

Investighez rapid bordul mașinii. Conține o cantitate apreciabilă de praf, un ceas de taxat pe care-l cunosc deja, o foaie lipită cu scotch pe care tronează tarifele de călătorie și o legitimație plasticată ce ne dezvăluie generos identitatea acestui domn distins care ne conduce: Petcu Vasile. Îmi dreg glasul.

- Nea Vasile, încep eu șovăielnic, să știți că… adică… mna, cum îi zice…
- Vasile-i frate-mio, zice domnul sec, schimbând viteza.

Incredibil, cât ghinion aveam azi. Să greșești numele unei persoane atunci când i te adresezi mi se pare insulta supremă. De acum sigur că n-o să fiu iertat în vecii vecilor, mă hotărăsc să aplic ultimul as din mânecă, strategia mea infailibilă care m-a dus la școală, m-a salvat în relațiile cu mătușile mele, m-a scos basma curată în aventurile amoroase, mi-a adus promovări la serviciu și multe momente frumoase petrecute în compania prietenilor: să tac. Tăcerea te face să pari ușor idiot, însă poate trece și drept înțelepciune sau extravaganță. Mă rog, important e că funcționează. Și nu mă aflu în situația în care să mai pot salva ceva din demnitatea personală.

Deci tac. Tac ca un mormoloc, ca bonsai-ul din bucătărie (a, ce bine că mi-am amintit, să-l ud când ajung acasă), ca o ultimă țigară uitată într-un colț de etajeră. Mormânt. Pssst.

- Nea Petcu, reia Cosmin, deci cum am putea rezolva? Ca să vă întreb frumos: CÂT?
- Bă băiatule, mă confunzi, se rățoiește Petcu. Mie nu-mi trebuie bani. Eu ajut dacă pot, răsplata-i în Cer. V-am cerut eu bani?!

Aoleu, mă gândesc, ăsta-i schizofrenic. Le întoarce ca la Verdun, minutul și coteala. Sfinte Cristofor, patron al călătorilor de pretutindeni, cu ce oare ți-am greșit? Înalță o rugă fierbinte pentru niște bieți amărâți care vor un simplu voiaj de plăcere prin taiga. Scapă-ne de urgia asta neîntreruptă. Rezolvă tu cu viza, trebuie să ai relații.

- Da’ voi… sunteți din Ardeal, nu? se mai îmbunează șoferul. Io-s Adrian, Adi pe numele meu. Am auzit că aveți țuică bună p-acolo. N-ar strica la casa omului, știi cum zic? Vreo câțiva litri, acolo…

Scotocim după telefoane ca la semnal. Căutăm prin agende, sunăm prieteni din București, mame, bunici, cunoștințe din liceu, colegi de grupă la grădiniță. Ceva minute mai târziu, revenim în bosumflare. Picur de alcool nu-i de dat. Tragedie.

1 2

Comentarii - Niciun comentariu

Lasă un comentariu