Ziua 11
Locație: pe drum
Kilometri parcurși: 1050
După Songkla, urma să părăsesc Golful Thailandei și să traversez peninsula către Marea Andaman. Melancolic din fire, am ales să nu folosesc autostrada între Nakhon și Songkla, ci un drum secundar, de adio, pe malul mării.
Primii 50 de kilometri au fost cei mai frumoși. Marea se prezenta în straie de un albastru profund, cu valuri nici prea mari, nici prea mici, cât să facă impresie. De-a lungul coastei, mici sate de pescari și ferme de creveți, casuțe pipernicite de lemn și păsări albe făcând naveta între mare și uscat. Vântul bătea musulman, aducând voci de muezini, turbane și batice, zâmbete timide și saluturi respectuoase.
Toată distracția asta arăta atât de filmic încât m-am hotărât să devin, la rândul meu, personaj. Am făcut ce nu făcusem până atunci, pentru că mi se păruse indecent și riscant. Mi-am scos tricoul (ca să compensez un pic bronzul de tractorist pe care îl căpătasem), mi-am scos și casca, mi-am băgat căștile în urechi și dă-i bătaie. Eram Hell’s Angel.
După o oră de rock’n’roll, am simțit nevoia să mă bucur, totuși, de liniștea locului. Am ales la întâmplare un sat, am parcat sub un palmier și am pornit spre plajă lăsând cheile în contact și tot calabalâcul la vedere. Femeile își vedeau de trebile casnice ale serii la umbra verandelor pline cu flori. Bărbații stăteau la o țigară pe plajă, iar copiii se bălăceau în apă. Plaja părea o mare vatră a satului, unde se strâng și se amestecă poveștile de peste ziua de azi, dorințele și planurile pentru ziua de mâine. Am tras mult aer în piept, să am de rezervă și m-am întors la Unirea. Nu mai e nevoie să vă spun că nu lipsea nimic.
Pe ultimii 30 de kilometri am făcut joncțiunea cu autostrada. Au apărut mașinile, dar n-a dispărut frumusețea. Pretutindeni, temple, livezi și multe, multe flori galbene, roșii sau siclam. Autostrăzile din Thailanda sunt ca niște grădini botanice întinse pe sute de kilometri.
Pentru că veneam direct dinspre nord, a trebuit să iau bacul pentru a traversa gura lacului Songkla, până la Samila Beach. Era deja noapte și nu mai aveam putere să înconjor tot lacul. Am plătit 10 baht și am așteptat jumătate de oră până când bătrâna platformă de metal a făcut tura completă de o milă între cele două maluri. Ne-am înghesuit pe bac, mașini, pedestrași și un milion de motorete.
Ultimul kilometru până la Samila Beach Resort (unde aveam aranjată cazarea) s-ar fi dovedit cel mai dificil dacă n-ar fi apărut un localnic binevoitor care, văzându-mă cam pierdut în orașul străin, s-a oferit să mă ghideze până la adresă.
Cu totul, am făcut cinci ore. Aș fi putut să fac două, dar ce vă mai povesteam?
Comentarii - Niciun comentariu