Tedoo cu Brad Florescu

Anonima Sudamericană (ep. 9). Manaus, Brazilia. Întâlnirea Apelor.

Liana și Răzvan plutesc pe Amazon până la Manaus, unde întâlnesc un pakistanez poliglot, o englezoaică isterică și două râuri care se îmbrățișează.

Amazon la Manaus

Într-o zi obişnuită, vaporul nostru trage la mal în Manaus, punctul terminus pentru O Cisne Branco. Ca și la Belém, planificăm o oprire scurtă, pe de o parte pentru că Țuțurică începe să se grăbească spre întâlnirea din ianuarie cu Aconcagua, pe de alta pentru că eu renunț la descoperirea Braziliei (țară de o anvergură mult prea solictantă) în favoarea unei plimbări mai pe îndelete prin nordul Peru-ului și prin Ecuador. Cele aproape două zile, cât stăm pe uscat ca să ne mai întindem picioarele și să schimbăm vaporul, nu trec lipsite de evenimente.

Din lipsă de imaginaţie (călătoria pe vapor are darul de a te scoate din obişnuinţele tale, impunându-şi propriile-i  rutine), în Manaus tragem – exact – la hostel Manaus. O clădire colonială aerisită, cu patio interior în care cresc copaci uriași, hamace încăpătoare – modelul brazilian, cu franjuri – și măsuțe care te invită la relaxare. Costrucţia e adaptată căldurilor de pe aici și ştie să facă aerul să circule în toate direcţiile prin spaţiile largi, cu arealul comun generos, lipsit de acoperiş.

De lângă India, în Indii.

Primul lucru prin care îmi atrage atenția băiatul de la recepţie este că vorbește engleza. Când pleci din Rio, limba popularizată de Shakespeare pare că rămâne în urmă, şi, în mod inexplicabil pentru mine, cu o brumă de spaniolă nu te prea faci înţeles în Brazilia. Al doilea element neobișnuit e inconfundabilul accent al celor din India, cu “r”-uri rostogolite. Mintea-mi tropăie deja, în anticiparea poveștilor unui indian ajuns în Brazilia. M-am înșelat, dar cu puțini kilometri: tipul e originar din Pakistan, şi reiese că e un călător cu vocaţie.

Îmi povestește că, neavând suficienţi bani să exploreze lumea, a plecat cu puţinul disponibil şi a tot mers până i s-au golit buzunarele. Atunci s-a angajat pe undeva, până când a avut din nou suficient capital ca să poată continua drumul. În ritmul ăsta lent ajunsese de lângă India în Indii. Și, tot astfel, a petrecut în Brazilia destul timp pentru a învăța bine portugheza. Acum lucra la hostel, unde faptul că vorbea şi portugheză şi engleză se dovedise un avantaj incontestabil.

„Sunt nespălată de-o săptămână. Nu-mi beți sucul!”

Cred că întâmplarea n-are niciun rol în faptul că celălalt personaj cu care ne încrucișăm drumul, la câțiva metri mai încolo de recepție, ne vorbește tot despre India, din cu totul altă perspectivă. Lângă masa la care iau loc cu Țuțurică, în scopul trosnirii oaselor și relaxării minților, plonjează fără fasoane o doamnă mică și subțirică. Ne informează repede că e din Marea Britanie. Pare să aibă vreo 50 de ani și o constituţie nervoasă care, fără să vreau, mă face să o asociez cu Mistreţul Neprietenos din bancuri, varianta feminină. Pare agitată de ceva, de parcă tocmai vine de la o adunare unde nu avusese ocazia să-şi etaleze complet punctul de vedere.

În timp ce se înfoaie pe lîngă noi, că nu mai știi de unde pot căpăta atâta volum un păr roșu și o vestimentație albă, vaporoasă, începe să reiasă că sursa nemulțumirii ei e ceea ce pe românește se cheamă, simplu, o țeapă. Vânzătoarea ambulantă de la care cumpărase biletul de vapor o păcălise cu 14 reais, într-un mod absolut ingenios: îi vânduse un bilet pentru hamac pe punte “la clasa întâi”. Sceptică eglezoaica întrebase ce e aia hamac la clasa întâi, că parcă n-a auzit. Explicaţia i-a sunat logic: păi e, normal, un hamac pus mai sus pe punte. “Călătoresc de 20 de ani, am fost în India, şi indienii vor să te păcălească mereu când îţi vând ceva. Însă ei nu ştiu să mintă, mereu le spuneam asta. Nu mi-am luat nici o ţeapă în India. Sunt supărată pe America de Sud. Nu mă mai întorc aici”. Eu și Țuțurică deja ne formăm teoria proprie: e supărată pe America de Sud pentru că aici nu se poate folosi de statutul de fost colonist. Sudamericanilor nu le pasă că eşti englez.

Scandalizarea englezoaicei se extinde spre tot Amazonul, ca o ploaie din nor în nor, prin care iese din când în când, salutar, soarele autoironiei. De parcă ar avea două guri, reuşeşte să comunice concomitent faptul că mersul cu vaporul e oribil, că nu poate suporta să folosească duşurile de pe punte şi deci că nu s-a spălat de o saptămână şi că e revoltată să afle în ce se fierbe mâncarea de la bord – respectiv apă din Amazon. Tot ceea ce emite e o nemulţumire continuă, însă felul în care o spune respiră umorul pentru care insularii sunt faimoşi. Se plânge necontenit, sufocată de indignare, dar în acelaşi timp parcă s-ar amuza pe seama altcuiva, căruia i s-au întâmplat toate astea.

La fel de brusc cum a aterizat, se ridică şi pleacă, aruncând peste umăr: “Vin înapoi. Nu-mi beţi sucul! (don’t drink my drink)”. În timp ce spune asta, arată spre o cutie de cico pe bază de bule, căreia nu-i acordaserăm până atunci nicio atenție, dat fiind că deja ne întrețineam cu altă băutură pe bază de bule, dar mai seducătoare prin adaosul de hamei. În sinceritatea noastră suprastimulată de relaxarea navigatorului care tocmai a pus piciorul pe uscat, nu-i ascundem nicio clipă faptul că o găsim teribil de amuzantă. Fiica Albionului nu se simte jignită de hlizelile noastre cu guri până la urechi, aruncate ca unic „pong” la „ping”-urile ei indignate. Din adâncul umorului englezesc, constată dezarmată: “Ăsta trebuie să fie vreun simţ al umorului românesc, ha?”

Hai să ne rătăcim prin Manaus. Hai.

Ziua trece cu soare, cu spălat de haine și lenevit prin patio. Spre seară, ne ridicăm persoanele și plecăm la plimbare prin oraș. Într-un parc, ne oprim, plăcut intrigați de o trupă de cântăreți cu aspect de rockeri care-și acordează chitările electrice. După câteva minute, decepţie. Cel care ia microfonul în mână nu e vocalist decât ca să predice ceva despre Deus şi sfinţi şi cum trebuie să ne căim corect. E îmbrăcat la cravată negră şi cămaşă albă, în ciuda căldurii înăbuşite în umezeală, şi băieţii cu aspect rebel îl acompaniază cu “christian hard rock” (cei care au urmărit South Park ştiu ce spun).

Când pornim mai departe, pe la șapte, e noapte de-a binelea. La un momant dat începe să plouă, dar îi trece repede. Într-un Manaus lucios de apă se reflectă decorațiunile care strălucesc emoționate în așteptarea Crăciunului. Copacii din parcuri sunt încărcați de ghirlande în culori luminoase precum cireșii de flori primăvara. După câteva sute de metri de măsurat trotuarele ude hotărâm că e convenabil să ne rătăcim, și ajungem din greșeală în centru. Ne dăm seama de asta după cromatica spectaculoasă și schimbătoare care ornează o clădire impunătoare, elegantă, străjuită de trepte monumentale: Opera din Manaus, celebră pe continent, construită în epoca de prosperitate a oraşului din vremurile de glorie ale cauciucului natural. Toate materialele pentru construcție, fără excepţie, au fost aduse din Europa.

Ne mai rătăcim puțin și pe urmă vrem acasă, dar nu ne e așa clar unde se află asta. Așa că o lălăim sperând să găsim o terasă cu scaune uscate, ceea ce se dovedește posibil doar pentru cineva care are la dispoziție eternitatea. Până la urmă, intrăm într-un local la fel de prietenos ca și patronul, care e cărunt, portughez, înduioșat de apariția noastră și degrabă împărtășitor de nostalgii europene.  Acestea fiind zise, găsim repede drumul spre hostel, conform axiomei care susține că atunci când e să vie inspirația – vineee.

Întâlnirea apelor.

A doua zi ne îmbarcam pe vaporul care urma să ne lase la granița cu Peru și, că tot vine vorba, și cu Columbia (Tabatinga-Santa Rosa-Leticia sunt un menage a trois de frontieră între Columbia, Brazilia și Peru).

A doua zi, pe când ne luăm la revedere de la Manaus, călare pe alt vapor mai mare dât Lebăda Albă, contemplăm fenomenul Encontro das Águas - întâlnirea apelor. Apele negre ale Rio Negro şi apele tulburi-aurii ale Rio Solimão trasează desene precise, în două culori aparent insolubile. Remarcabilul efect vizual se datorează diferenței de densitate, viteză și temperatură pe care le comportă îmbrățișarea celor două râuri. Precum niște amanți nehotărâți, pun veșnice granițe între „eu” și „tu”, reușind totuși să-și stea alături de la facerea Amazonului. Aici, unii brazilieni își adjudecă marele fluviu, spunând că se termină la confluenţa între Rio Negro si Rio Solimão. Odată ajunşi în Perú, îl vom regăsi cu numele lui de botez, peruanii ştiind mai bine că el izvorăşte din Anzi şi se naşte ca fluviu în selva din regiunea Loreto.

Cu ochii în dubla cromatică a apelor, nici nu ne dăm seama când au trecut cei șase kilometri pe își care negociază dragostea cei doi copii ai Amazonului. Ne îndreptăm de-acum spre prima graniță pe care o avem de traversat în America de Sud.

În episodul următor avem un pretins triunghi amoros care se termină cu un soare dublu, iar Țuțurică face audiență pe vapor. Audiența e scandalizată în procent de 1%, admirativă în procent de 99% și noi primim un cadou de care ne bucurăm și un avertisment pe care îl ignorăm.

Foto și text de Liana Oprea. Aventuri de Liana Oprea și Răzvan Antonescu alias “Țuțurică” alias “Spidu”. Acest foileton este dedicat memoriei lui Răzvan Antonescu.

Comentarii - Niciun comentariu

Lasă un comentariu