Tedoo cu Brad Florescu

Anonima Sudamericană (ep. 7): Brazilia. Ușor cu Lebăda pe Amazon.

Eroii noștri pleacă pe Amazon spre Manaus, la bordul Lebedei Albe. Răzvan îneacă un ghid turistic. Liana asistă la spectacolul fluviului și al oamenilor.

Amazon Croaziera Liana Oprea-2600

Text și foto de Liana Oprea.

Amazonul care este.

Să descrii Amazonul, cuvintele nu s-au inventat încă toate. Ochiul european, obişnuit cu măsurile mici si exacte, nu poate decât să înregistreze ceea ce creierului îi vine greu să asambleze în semnificaţii, dată fiind meteahna lui de a se raporta fără încetare la experienţe cunoscute. Amazonul, ca şi Anzii sau Pacificul, pur şi simplu este. Este și atât, este în afara oricărui atribut, precum zeitățile primare.

Amazonul se priveşte cu sufletul. Sentimentul permanent care te însoțeşte pe tine, călător pe meandrele lui, este cel al mirării continue. Acea mirare care semnalează prezenţa miraculosului. Nesfârşirea apelor oglindeşte nesfârşirea cerului, spaţiul posibilităţilor simultane; curcubeul agăţat într-un nor alb de vreme bună nu exclude perdeaua vineţie de ploaie torenţială din capătul celălalt al boltei, decupată impecabil de seninul pictat mai încolo cu nori în culori despre care nu ştiai că există. O zi însorită poate turna brusc o aversă de aur. Ploaia ia prin surprindere soarele, care nu are timp să se acopere cu nori, cum se face corect atunci când plouă cu găleata. Aştepţi zadarnic să auzi tunetul după ce vezi fulgerele. Norii care le-au zămislit pe amândouă sunt prea departe ca să-şi trimită vocea până la tine.

Țuțurică îneacă un ghid turistic.

O Cisne Branco (Lebăda Albă) ne aşteaptă în Belém, legănându-se leneşă sub soarele fierbinte, pe apele aurii. Curând rolurile se inversează: noi o așteptăm noi pe ea să plece. Țuțurică se plictisește repede și tâșnește să caute o crâșmă. Victorios, revine și mă ia pe mine și încă niște pasageri brazilieni la o terasă descoperită lângă port, unde petrecem foarte plăcut și din ce în ce mai euforic cele câteva ore de întârziere la start a călătoriei pe Amazon.

Revenind pe Cisne Branco, ambarcațiunea mă impresionează prin dimensiunile generoase, însă de fapt e doar o navă dintre cele mici pentru Amazon, cu o capacitate de 250 de pasageri plus cargo – se poate ajunge şi la 1500 sau mai mult pe alte nave. De altfel, şi vapoarele oceanice de mare tonaj pot naviga lejer pe fluviu până la Iquitos, în Perú, circa 3000 de km în continent, deşi în ultima vreme o fac tot mai rar. În 6 zile, cât durează navigarea până la Manaus, ai timp să te familiarizezi cu toţi pasagerii de pe puntea Lebedei.

Când călătorești după bunul tău plac, adică fără plan, experienţele sunt mai proaspete, pentru că se întîmplă mereu lucruri la care nu te aştepţi. Şi în plus, neavând un traseu strict, lipsa unei cărţi care să ne povestească despre locuri înainte de a ajunge acolo nu mi-a încurcat niciodată drumurile. Dimpotrivă, le-a sporit autenticitatea. Informaţia e disponibilă peste tot, la locanlici, la alţi turişti, la o cabină de Internet. Prefer să aud poveşti personale, nu indicaţii de călătorie. În plus, n-ai cum te rătăci într-un loc necunoscut.

Din când în când, mai ales când călătoresc cu Țuțurică, se mai întâmplă ca din cauza asta să rămânem fără bani într-un loc în care nu se găsesc bancomate. Sau, ca la Belém, să nu ştim că, dacă vrei să fii sigur că îţi găseşti un loc de atârnat hamacul, trebuie să te îmbarci cu cel puţin 5 ore înainte de plecare. Aproape de fiecare dată astfel de situații au un efect euforic în final. Pare să existe o legătură misterioasă între ele și glanda râsului fără motiv.

În prealabil, însă, Țuțurică își scutură energiile negative într-un acces de nervi, populat de multe zeități. De data asta, găsește vinovatul într-un ghid de călătorie englezesc pe care tocmai îl achiziționase, și care uitase să pomenească de necesitatea sosirii timpurii pe vapor, în scopul de a-ți ocupa un loc pe punte. Plin de năduf, aruncă peste bord ghidul în culpă. Urmărim cartea plutind, abandonată, întrebându-ne dacă peștilor o să le placă sau dacă nu cumva o să-i trimită la înot în Sahara.

Ca în India, dar cu hamace

Odată instalat hamacul – pe care eu nu mă pricep din prima să îl leg, mai ales pentru că îmi lipsesc două bucăţi de frânghie, pe care le capăt de la un vecin de punte – încerc să mă împrietenesc cu locul unde voi trăi aproape o săptămînă. La început nu e uşor. “E ca în India, dar cu hamace în loc de pleduri”, îmi trece prin cap un gând, privind la mulţimea de hamace care de care mai colorate aglomerate unele în altele, spânzurate deasura mormanelor de bagaje, crisalide stranii în așteptarea ocupanților.

Dezorientarea de moment îmi declanșează deocamdată o imagine mai puțin romantică: mă întreb dacă vom avea loc să dormim toţi sau doar vom atârna ca sardelele la uscat. Temerile mele aveau să fie justificate doar în perioada de acomodare, până când aveam să mă obişnuiesc să îmi menţin echilibrul în mai multe poziţii de dormit decât pe spate, cu faţa în sus, şi să învăt că e ok ca tu să te folosești drept pernă cotul vecinului, în timp ce el îşi întinde picioarele în hamacul tău. Distanțele interpersonale acceptabile sunt reduse, cel puțin pe vapor. Practic, toată reţeaua de hamace poate deveni un mare pat comun.

Țuțurică își găsește primul un loc bun, pe partea cealaltă a punții. Eu îmi pun hamacul la 90 de grade față de restul, paralel cu tribordul, până când lumea se îndeasă mai ergonomic și pot să-l aliniez cu celelalte. Din cauza balansului babord-tribord, pasagerii nu resimt mișcările imprimate de apă dacă își fixează hamacele de-a latul navei. Cel mai tare, în această perioadă, mă irită (simţul proprietăţii mi-a fost adânc săpat în creier) obiceiul pasagerilor de a se agăţa de hamace, în trecere.

Nu îmi pot explica nici acum această reacţie, dar antrenamentul pe vapoarele din Brazilia s-a dovedit salutar pentru experienţele ulterioare pe navele fluviale peruane, faţă de care cele din Brazilia păreau aerisite vase de croazieră. În Peru, însă, adaptabilitatea proverbială a neamului omenesc îşi va fi făcut deja treaba, iar atenția va fi zburat spre alte lucruri.

În sfârşit, agitaţia îmbarcării se domoleşte şi peste noi se deschide ca o cupolă liniştitoare prima noapte pe fluviu. Hamacul e instalat, unde e barul am descoperit, deşi cu aceeaşi ocazie observ că preţurile (inclusiv) la bere sunt cam cu 30% mai mari decât pe uscat.

Adormim în legănatul uşurel al hamacelor, imaginându-ne cum plutim în sus pe fluviu, şi ne trezim tot în Belém, cu un kilometru mai în amonte. De sub punte vine un miros dens de ceapă stricată.

1 2

Comentarii - Un Comentariu

  1. [...] termină o călătorie lungă: brusc. După îndelungata relație love-hate cu marele vapor de la Manaus am ajungem la Tabatinga fără nicio introducere. Pe mal se înșiră acoperișuri din funze de [...]

Lasă un comentariu