Tedoo cu Brad Florescu

Anonima Sudamericană (Ep. 4): Brazilia. Salvador da Bahia, Capitala Fericirii.

De la Rio de Janeiro, capitala sambei, la Salvador de Bahia, capitala fericirii, Liana și Răzvan sunt opriți de oameni cu anvelope, dorm într-un pat roz și află secretele dansurilor marțiale.

Salvador da Bahia

Nota Tedoo: publicăm azi partea a patra din jurnalul de calatorii “Anonima Sudamericană”, în care Liana Oprea consemnează aventurile trăite alături de Razvan Antonescu prin Brazilia, Argentina, Peru, Columbia și Ecuador. Pentru a înlesni citirea, trebuie menționat din start că apelativul “Țuțurica” se referă la Liana, iar “Țuțurică” și “Spiduță” sunt alias-uri ale lui Răzvan. Liana Oprea dedică această carte memoriei lui Răzvan Antonescu. Dumnezeu să-l odihnească!

Bogații oameni săraci din America de Sud.

Sărăcie, după standardele țărilor dezvoltate, există cu prisosinţă în America de Sud. Dar, când în jurul tău vezi mereu zâmbete şi oameni bucuroşi din te miri ce, nu poţi să nu te întrebi ce-o fi de fapt bogăţia. Îți amintești de un alt continent și de un oraş cu hoteluri de 5 stele, trist şi gri, și parcă nu mai ești așa sigur că bunăstarea rezidă în modelul cel mai nou de telefon mobil, autoturism sau un cont în bancă, pentru care trebuie să slugăreşti zi de zi, cu capul plin de probleme, cu sufletul amânat mereu pe un mâine intangibil.

Rio de Janeiro-Salvador da Bahia. Sabotaje și colibri.

Operațiunea „Autobuzul” Rio de Janeiro-Salvador decurge conform planului. Al lor, nu al nostru. Noaptea o petrecem pe o șosea fără nume, dar cu personalitate, unde înaintarea e oprită de o congregație spontană de copaci și pământ pe care ploile recente le-au prăvălit în calea noastră. Poate s-au astupat și gropile, mă gândesc. Ne hurducaserăm serios pe drum. În orice caz, e o noapte cu stele, răcoroasă și liniștită, care stă așa până la răsărit, când oamenii de la lucrări publice conving copacii și pământul să ne lase să trecem.

Pe la prânz ne oprim din nou. De data asta șoseaua e blocată de un grup de protestatari cu care sunt solidare vreo zece cauciucuri în flăcări. Om și anvelopă, reușesc împreună să bareze drumul pe toată lățimea lui. În timp ce protestatarii protestează și cer cerințe (să vină cineva de la Guvern ca să stăm puțin de vorbă!) noi, călătorii din autobuze, camioane și tiruri, sunăm retragerea. Ne risipim pe la mesele și băncuțele de pe marginea șoselei, convenabil situate în preajma blocadei.

Măsuțele stau la umbra unor binecuvântate frigidere cu bere, sucuri și de-ale gurii. E din ce în ce mai cald. La amiază aproape că nu te poți așeza pe o bordură de piatră fără să sari ca ars. Frige până și prin pantaloni. Autoturisme nu prea sunt și nimeni nu pare grăbit să plece, așa că ne continuăm îndeletnicirile digestive timp de câtva ore bune. Taraba la care ne răcorim are un colibri drept mascotă. Minuscula pasăre zboară liberă, dar nu se duce prea departe. Poate are și ea porția ei de suc rece. În sfârșit, cineva – om sau anvelopă se plictisește și lasă o gaură în blocadă. Ne urnim din nou.

Ce e rotund, roz și nu se mișcă?

Autobuzul ne depune în rodoviaria (autogara) din Salvador, la peste 30 de ore după plecarea din Rio. Noapte, 12 trecute. Un pat stabil, fără roţi, pare o idee nimerită. Îl găsim chiar lângă autogară, într-un cartier de periferie pe care aveam să îl explorăm câte puţin pe lumină, a doua zi.

De știut: în America de Sud nu ai probleme să afli informaţii cu care se hrănesc turiştii de obicei. Toţi cei pe care i-am întâlnit de-a lungul călătoriei au fost mai mult decât dispuşi să ajute. Odată ce ai părăsit capitalele cu greu găsești un vorbitor de engleză, dar asta nu e un impediment major, mai ales dacă ești latin. De multe ori am recurs la română ca ultimă încercare de a ne face înțeleși, și am avut surpriza să reușim. Desigur, n-ar trebui să fii un geniu ca să realizezi că portugheza și spaniola au mai multe în comun cu româna decât cu engleza. Dar obișnuința și automatismele încetinesc mintea, poate. Spaniola și bruma de portgheză pe care le știu acum le-am învățat pe drum.

Întrebând colegii de autobuz care e cel mai apropiat loc unde se poate dormi, în câteva minute ajungem pe nişte străduţe înfundate și ne oprim la unul din stabilimente. Camerele se plătesc cu ora, nu cu ziua. Bordel. Nu-i nimic. Patul e roz și rotund, dar măcar nu se mișcă (30 de ore în autobuz îți resetează oarecum așteptările în materie de confort). Lungimea lui Țuțurică depășește un pic diametrul patului; oricum s-ar așeza, îi atârnă picioarele în aer. La TV se difuzează exclusiv filme porno şi ușa de la budă lipsește din construcţie. Cu toate astea, găsim că locul nu e cu nimic mai rău ca altele. Asta până când adormim la un moment dat şi nu mai avem chiar nimic de comentat.

Salvador da Bahia. Un tatuaj pentru doamna profesoară.

 

Salvador da Bahia Brazilia
Salvador da Bahia, Brazilia.

A doua zi, după ce găsim un hostel mai aproape de ocean și mai departe de peşti, pornim la plimbare cu scopul nemărturisit de a mai studia puţin tradiţiile producţiei de bere locale. E foarte cald, şi berea se serveşte de la gheaţă, protejată cu învelitori izolante, ca să se păstreze rece.

Prima capitală a Braziliei, până în 1763, Salvador da Bahia scrutează Atlanticul de la intrarea unui golf dantelat – Bahia de Todos os Santos (Golful Tuturor Sfinţilor). De-a lungul plajei galbene, pe nisipul strălucitor, fac băi de soare câteva colibe din lemn şi frunze de palmier care se visează baruri. Vânzători ambulanţi de mărgele pe aţă, hamace, şaluri, brânză pe băţ, caju și alte minunății se preumblă pe plajă, oprindu-se pe la mesele din plastic colorat, pe care umbrelele din pânză încearcă zadarnic să le ascundă de aurul topit care se revarsă din buricul cerului.

O mulțime de tatoo-işti îşi oferă serviciile, preumblându-se agale printre micile terase răsfirate pe plaja orașului. Brazlienilor le plac tatuajele. O doamnă trecută de 40 de ani, cu aspect de profesoară de liceu, îşi întinde relaxată piciorul peste masa de plastic alb, ca să ajungă omul să îi deseneze ceva pe gleznă. Între timp, amândoi beau bere şi vorbesc de una, de alta.

Capoeira. Dansați jiu-jitsu?

Salvador da Bahia te ameţeşte prin contraste. Chiar şi structural, impresia e izbitoare. Orașul e construit pe două niveluri, conectate acum de Elevador Lacerda, liftul urban care urcă şi coboară cei aproape 90 de metri ce separă piaţa centrală de sus şi cartierele de jos, unde apele golfului salută case sărăcăcioase, cocoțate una în spinarea alteia, precum cele pe care le-am vazut în favelas din Rio.

Umezeala excesivă desenează propriile opere peste vopseaua în culori puternice şi peste graffiti-urile vibrante care înflorează fațadele clădirilor. O trupă de circari ambulanți atrage un roi de curioși în piața Palatului Rio Branco.

Pe înserat, la o terasă centrală din oraşul de sus, bem o bere și asistăm la o reprezentaţie de capoeira, artele marţiale afro-brazliene asemănătoare mai mult cu un dans mlădios decât cu o luptă. Misterul frumoaselor mișcări fluide cu efect fatal își are originea în istoria Braziliei coloniale: sclavii africani se antrenau pentru luptă pe ascuns, ca să nu trezească vigilența stăpânilor atenți la orice gesturi de rebeliune. Prefăcându-se că dansează, învățau să lovească.

Cariocas îl preferă pe Hagi.

Soarele începe să apună peste golf, sărutând acoperișul din bârne de lemn al terasei. Lumina îmi intră în ochi pieziș, și, odată cu ea, un sentiment de bucurie nelămurită. Pe scenă, cei doi artiști marțiali continuă să danseze. Pare că oamenii ăştia nu pot trăi fără frumos. Îmi amintesc explicaţia unui carioca (locuitor nativ din Rio de Janeiro; cuvântul își are originea în limba amerindienilor Tupi, unde „Kara’i oca” însemna „casa omului alb” n.a.), la o discuție despre fotbal:

- Ne place cum joacă fotbal România, pentru că are un stil spectaculos. Seamănă cu fotbalul brazilian. Cum mai dansa Hagi după ce dădea gol!!!
- Păi bine, dar Argentina? Maradona?, întreb contrariată.
- Argentina nu îmi place. Maradona juca să câştige şi atât, în stil agresiv. Nouă ne place spectacolul.

Pe măsură ce ne îndepărtăm de zona turistică a plajei și de centrul luxos, spațios și îngrijit, oraşul îmi amintește în mod straniu de cele de prin India: sărăcăcios, colorat, exotic. Am văzut oameni care părea că nu au bani, însă nu am văzut oameni trişti. Am văzut clădiri fără ferestre sau chiar fără acoperişuri, dar niciuneia nu îi lipsea culoarea.

Capitala fericirii. Un an de carnaval.

Salvadorul ştie să se bucure. Aproape lună de lună, Capitala Fericirii (cum i se mai spune), pulsează în ritmul intens al festivalurilor şi carnavalurilor care, sub nume de esenţă şi pretext catolic, etalează o luxuriantă moştenire africană. Chiar și călătorul grăbit o simte vibrând în oameni, în locuri. Doi ani mai târziu, în timpul unei tropăieli de 650 de km de la Lisabona la Santiago de Compostela, am întâlnit un brazilian care mi-a povestit despre Olinda, orașul său natal, pe care eu nu ajunsesem să-l cunosc:

„La noi e carnaval aproape tot anul” îmi spunea, râzând cu gura până la urechi. „În Olinda, zilele de pauză dintre festivaluri sunt la fel de rare ca zilele de sărbătoare în Europa.”

Mi-am imaginat ce energie trebuie să emane locul acela, ca să poți rezista la așa ceva fără să cazi lat la vârsta de 5 ani.

Aș fi vrut să rămân o vreme în Bahia, gazdă a unei diversități culturale și naturale impresionante: multi-etnicitate, ritualuri stranii, floră, faună și geografie de o varietate seducătoare și un aer de secret inaccesibil căruia mi-a fost greu să-i rezist. Aș fi vrut să trec de bariera orașului, să mă rătăcesc în interiorul enigmatic, teluric, al continentului, să mă las hipnotizată de dansul ermetic al îmbrățișării dintre Africa și America. Dar, structural, nu sunt un călător grăbit, și a trebuit să aleg între Bahia și Amazon, pentru a putea explora pe îndelete măcar una din două. Și de data asta a câștigat Amazonul, spre care mă îndreptam ca la chemarea unei alte lumi, o lume mai mare decât însăși America de Sud.

E ridicol să te grăbeşti prin Brazilia: cum ai da-o tot mult faci, pentru că distanţele îţi râd în nas. Am vrut să traversăm aproape în fugă țara. Mie mi-a luat o lună, lui Tuțurică o lună și jumătate, fiindcă e băiat fain și m-a așteptat două săptămâni la Rio.

În episodul următor facem cunoștință cu un server capricios care conspiră împotriva lui Țuțurică, provocându-i o criză de nervi. Plecăm din Salvador spre Belem, dar ajungem în altă parte. Pe drum aflăm cum ar arăta Mowgli la 25 de ani și participăm la o tentativă de furt (nu spun a cui și către cine).

Foto și text de Liana Oprea. Aventuri de Liana Oprea și Răzvan Antonescu “Spidu”.

Comentarii - Niciun comentariu

Lasă un comentariu