Tedoo cu Brad Florescu

Anonima Sudamericană (3). Brazilia. Homo Sapiens Samba în Rio de Janeiro.

Despre cât de galbenă este febra, despre samba, caipirinha și efectele unui joint cât o havană.

Logo Tedoo Foileton

Nota Tedoo: continuăm astăzi publicarea în foileton a romanului de călătorii “Anonima Sudamericană”, în care Liana Oprea consemnează aventurile trăite alături de Răzvan Antonescu prin Brazilia, Argentina, Peru, Columbia și Ecuador. Pentru a înlesni citirea, trebuie menționat din start că apelativul “Țuțurica” se referă la Liana, iar “Țuțurică” și “Spiduță” sunt alias-uri ale lui Răzvan. Liana Oprea dedică această carte memoriei lui Răzvan Antonescu. Dumnezeu să-l odihnească!

Rio de Janeiro. Senzații galbene și stele verzi pe ritm de samba

După scurta confruntare amicală cu reprezentanta Braziliei, terminată brusc într-o stație de autobuz, Spiduță nici unde se află nu știa, nici portugheză nu grăia. Așa că a purces la bere, pe care știa să o bea din România. Sub umbreluță, norocul i-a zâmbit cu o gură care vorbea engleza, și astfel a aflat poziția pe hartă și a rezolvat problema cash-ului în reais pentru câteva zile.

Fără să mai stea mult pe gânduri, Spiduță a sărit în autobuzul care se îndrepta spre parcul național Itatiaia. Nu fără oarece îngrijorare, a aflat că vecina de scaun e tot dansatoare contemporană, vă aduceți aminte, dansul ăla cu tăvăleală pe podea. Destinul părea că vrea morțiș să îi aprofundeze experiența în domeniu, fiindcă domnița din autobuz nu era o dansatoare oareșcare, ci ditai profesoara de sus-numita coregrafie. Fata i-a anulat pentru moment neîncrederea specifică și ereditară, dovedindu-se îndatoritoare și generoasă cu informațiile în engleză, recomandându-i o cazare bună și dându-i sfaturi cu privire la parcul Itatiaia.

Cât e Ilha de Grande, tot febra e mai galbenă

A fost să fie acolo – printre colibri și fluturi mari cât palma – locul unde Spiduță descoperea al doilea dezavantaj al vaccinului antifebrăgalbenă. După ce s-a împrietenit repede cu altă doamnă singură, care l-a invitat la masă și la un vin, cum jungla era aproape, au pornit într-o scurtă expediție de vreo 15 kilometri. Primii trei au fost cum au fost, însă, de la al patrulea încolo, a început brusc să se facă frig. Virușii, mai mult vii decât morți, inoculați de medicul din Rio, se treziseră și îl gâdilau pe Spiduță pe membrana celulelor, generându-i o dârdâială ca-n toiul iernii.

A doua zi, prietena din ajun, insensibilă la amenințările inframicrobiene de soiul galben, s-a prezentat la hostel cu un cort verde și tot echipamentul pregătit pentru o excursie în partea opusă a parcului. Dârdâit-nedârdâit, Spiduță n-a rezistat tentației, și poate că s-a gândit chiar că ar putea înțelege astfel, pe pielea lui, anumite mișcări ale dansului modern. Plimbarea a fost complet ratată (inclusiv) din cauza ceții, iar seara picat la hostel la fel de lat ca zâmbetul care i se desenase pe față.

Epuizarea din zilele trecute începea totuși să-și spună cuvântul. A doua zi, Spiduță a hotărât să se ducă unde merge el de obicei când e obosit: la mare. Cum zona din împrejurimile Rio dispune de mai toate formele de relief, a avut de unde alege, și a ales o insulă, adică maximum de plajă pe cap de locuitor.

Ilha Grande, la două ore de mers cu autobuzul plus un vapor care atinge țărmul după un slalom plăcut printre insulițe mai mici, dispune și de un munte de aproximativ 1000m altitudine. Pe insulă nu există transport de uscat. Te poți deplasa doar pe jos sau cu barca. Apă, în schimb, câtă poftești, și dulce și sărată, pentru toate gusturile. Pe Spiduță l-au impresionat mai ales râurile limpezi, transformate în piscine naturale, în care copii veseli și sănătoși făceau giumbușlucuri vesele și sănătoase.

A doua surpriză plăcută a fost camera lui pe timpul șederii pe insulă, o odaie cu doar trei pereți ridicați de mâna omului, al patrulea fiind stânca muntelui. Când ploua, picăturile se prelingeau, strălucitoare, în living. Și ploua cam în fiecare zi. În fața casei, după obiceiul celor din Rio, era o adevărată sală de forță in aer liber și două hamace în care să-ți respecți orele regulamentare de siestă.

După o săptâmână liniștită și fără incidente pe Ilha Grande, era timpul ca Spiduță să reinvestească energia acumulată. Și ce loc putea fi mai eficient în acest scop decât Rio de Janeiro? Era momentul să ne întâlnim în Botafogo.

Pisica pe acoperișul unui tramvai numit bondinho

Botafogo e cartierul călătorilor cu buget mai mic. În jurul lui, urcătoare pe dealuri, favelas, care îmbrățișează cartierele bogate ale orașului, așa cum săracii i-au ținut întotdeauna în poală pe cei avuți.

Undeva, între centrul comercial din beton și sticlă și niște cartiere sărace – hurducăie un tramvai numit bondinho (căruț sau cărucior, în traducere), al cărui unic vagon galben decolează, zilnic, din cartrierul central Lapa. Deși înăuntru sunt banchete din lemn, există și opțiunea de a zbura agăţat de barele exterioare (tot din lemn) peste fostul apeduct Carioca (convertit în 1896 în pod suspendat), în sus pe străduţe întortocheate cu perspectivă spre favelas, pe dealul Desterro, spre cartierul Santa Tereza. Tramvaiul ăsta are tot atâta în comun cu un tramvai de pe la noi cât are pilaful cu modelul de tricotaj “bob de orez”.

Noi, vajnici cavaleri ai dez-ordinului Mesei Rotunde a Pălărierului Nebun, hotărâm să ne dezicem de turiștii care se așezau cuminți pe banchetele de lemn dinăuntrul unicului vagon și rămânem afară, suspendați pe platforma îngustă din lemn de pe laturile exterioare, cu mâinile bine prinse de barele verticale de susținere. Bondinho demarează cu o viteză de care, văzându-l, nu l-ai fi crezut în stare decât dacă te-ai fi gândit că e condus de un pilot de MIG, cu normă part-time. Într-un minut ajungem la pod. Până să conștientizăm că ne aplatizăm puțin, cât să nu redecorăm pereții fostului apeduct cu fâșii de haine și rucsaci, am și trecut de pod. Mai târziu, în România, am rămas din neatenție pe dinafara unui tren personal, între Sighișoara și Vânători, și nu a fost la fel de antrenant.

Urcăm în viteză pe serpentinele pavate cu piatră cubică, de pe marginile cărora ne privesc fulgerător graffiti-uri suprarealiste, oameni, case, mașini, pământ, aer, copac. Înăuntru, turiștii cuminți se strâng de la fereastră spre interior, și fac cu blitzul la peisaj. Ajungem la buza dealului, uităm să plătim biletul de întors, și-i dăm înapoi la vale spre Lapa, punctul de pornire. Am făcut-o și pe-asta.

O nouă specie descoperită în Rio de Janeiro: Homo Sapiens Samba

În aceeași seară aveam să constat că, după încăpățînatul obicei al punctelor (fie ele de pornire), și Lapa e compus dintr-o infinitate de puncte. Dacă în ecuație intră niște caipirinha, infinitul se dublează.

Dar s-o iau pe îndelete, sfidând ritmul de samba care tinde să imprime povestirii un tam-tam frenetic și prea puțin respectuos față de succesiunea faptelor.

La Green Hostel, ne împrieteniserăm cu Alberto – care purta ochelari și venea din Spania – și cu Dennis, care venea din Namibia și era blond. Când am sosit din temerara expediție de pe (dinafara) bondinho, ei tocmai fabricau o caipirinha, cu gheață pisată, cachaça (lichior din trestie de zahăr), mult zahăr și lămâi verzi. Din vorbă în vorbă aflăm că, pe străzile și în cârciumioarele din Lapa, fiecare seară se lasă cu un chef generalizat.

Indignat, Charles de Gaulle susținea prin anii 60 că Brazilia nu e o țară serioasă. Așa am simțit și eu, dar în loc să mă indignez m-am bucurat, și pentru mine și pentru brazilieni. Mi se pare mai frumos să ai ca emblemă culturală un carnaval (cel mai mare din lume) decât cea mai puternică armată, prima bombă atomică sau un turn din fier forjat. Citeam, înainte să plec, într-un ghid cu sfaturi de călătorie, că în Brazilia e perceput ca rușinos să bei prea mult și/sau să te amețești.

Ori eu nu am întâlnit situația asta, ori cei care au scris ghidul au făcut-o din fotoliu, cu o mână pe hamburger și alta pe telecomandă. Mai mult decât atât, într-o țară a spectacolului (până și fotbalul este judecat din această perspectivă) pare derizoriu însuși sensul peiorativ pe care alte culturi îl conferă expresiei „a se da în spectacol”. Totul e spectaculos, de la vegetație la faună, până în vârful lanțului trofic, la Homo Sapiens Samba. Așa mi s-a părut mie, și cine vrea să mă contrazică e liber să se ducă să verifice.

Așadar, după lecția de caipirinha de la hostel, am luat-o la pas spre Lapa, toți patru. Acolo erau multe de făcut, de cântat, de dansat și de băut. Străduța pe care ne-am oprit – care îmi aducea oarecum cu un Lipscani suprapopulat – era deja plină de petrecăreți veseli, în marea lor majoritate localnici. Fete frumoase și dezinvolte acoperite minimal de haine în culori strălucitoare (e și cald, dar e și o tendință dezinhibată de a-ți arăta cât mai mult din piele), percuționiști ad-hoc înșirați pe trotuar sau înghesuiți comod prin cârciumioare, iureș prietenos de cântăreți și dansatori printre tarabele cu mâncare, țigări și băutură. În localurile mici dar multe, e greu să deosebești publicul de artiști, fiindcă toți cântă și țin ritmul cu ce găsesc la îndemână. Afară, coregrafie la liber, ritmul tobelor e simplu, deși, dacă ești neantrenat, trebuie să faci pauze de respirație dacă nu vrei să cazi epuizat.

Caipirinha e dulce. Te cam ia dacă nu ești atent, fiindcă are gustul nevinovat al unei băuturi răcoritoare. Umilul dumneavoastră povestitor a simțit din plin efectul viclenei băuturi, dar nu înainte de a primi primele lecții de samba de la o dansatoare cu baterii heavy-duty și piele strălucitor-cafenie sub rochița albastră. Țuțurică era în elementul lui, își arunca mâinile lungi în toate direcțiile, făcea ample mișcări giratorii din bazin, reușind chiar să îngrijoreze un brazilian mai cumințel, care i-a spus:

- Las-o mai moale dacă nu vrei să primești avansuri de la toți homosexualii.

Alberto, mai calm din fire, observa spectacolul sprijinit de un zid – performanță foarte greu de atins dată fiind ambianța, iar lângă noi arianul de namibian se îndrăgostea de zece ori pe minut.

Rolling Stoned

Următoarea zi a decurs normal, pe la terase (ole-ole!) și cu plimbări lungi prin oraș. Pentru seară, America de Sud mi-a pregătit încă o zguduială senzorială, sub forma unui joint uriaș despre care nu am bănuit că ar conține doar iarbă pură, fără fir de tutun. Tocmai ne terminam berile de peste zi în curtea lui Green Hostel, când Alberto intră în vorbă cu o fată care părea un fel de rezidentă permanentă, și pe care băieții o bănuiau că oferă turiștilor ceva mai mult decât servicii de escortă. Ea spunea că noi bem prea mult, el observa că ea compensează prin fumat. Aluzia fiind făcută, fata ne invită sus, în camera ei, unde pregătește niște petarde care umplu camera de fum aproape instantaneu. Tot aproape instantaneu, înlăuntrul meu expandează senzații complexe și gânduri fulgerătoare, contrastate de o bruscă înțepenire la nivel motor. Aha. Deci de aici vine vorba „stoned”.

În timp ce fumez pasiv al treilea jointce departe s-a dus peretele și cum strălucește el; oamenii încep să aibă ceva ca niște halouri în jurul corpului; oare vocea asta vorbește în șoaptă despre mine sau sunt doar paranoică? – încep să mă gândesc, printre aburi colorați, că aș vrea să mă duc la culcare. Cu un efort imens, reușesc să îmi fac creierul să-i spună gurii să scoată niște sunete care să semene cu „te rog, mă duci în cameră?” în direcția lui Alberto, care îmi păruse cel mai prietenos, îngrijorându-mă inutil la gândul că s-ar putea să interpreteze că mă dau la el.

Camera mi-o închipuiam la kilometri distanță, dar în realitate habar nu aveam unde se pitise. S-a dovedit a fi la doi pași, efectiv după ce deschideai o ușă și apoi pe cealaltă, peste un hol scurt. Lucrul ăsta m-a cam mirat și intimidat în oarecare măsură, cât să îmi dau seama că nu pot dormi din cauză că hostelul se reapucase tocmai atunci să danseze samba. La fel și patul, la fel și stomacul meu. Cu pași atenți, de porțelan, am fentat o coliziune laterală cu doi americani care își consultau laptopurile pe hol și am ajuns la budă, cu care am avut o conversație interesantă și afectuoasă timp de două-trei ore, pînă când m-am decis ca s-ar putea să-mi fie frig sau somn și să nu-mi dau seama. Am fentat – de data asta parcă mai ușor – americanii și m-am dedicat unui somn fără vise.

În dimineața următoare pleca autobuzul spre Salvador da Bahia și noi cu el, după un proces de decizie cu două variabile, sud și nord: ori plecam spre Argentina ori spre Perú, pe Amazon. A câștigat Amazonul (pentru care eu făceam un lobby discret). Decizie bună dar dură, asezonată cu picanterii verbale implicând Dumnezei, mame, sărbători religioase, părți anatomice și funcții fiziologice.

Va urma. În episodul următor vom trece din niște cauciucuri în flăcări într-un pat porno roz din care vom pleca, odihniți, la o plimbare prin orașul Salvador da Bahia.

Text și foto de Liana Oprea. Aventuri de Răzvan Antonescu și Liana Oprea.

Comentarii - 6 Comentarii

  1. Ana spune:

    Nu stiu de ce, dar mie nu imi place stilul de scris!!! Nu ma astept la ceva simplu si sec, dar nici la niste descrieri aluzive si atat…

  2. Liana spune:

    Ana, ce vrei să insinuezi?:) Desigur, nici noi nu ne facem iluzii că povestea va plăcea tuturor. Îți mulțumesc pentru franchețe.

  3. Ana spune:

    Liana, firul povestii imi place, dar e ceva in modul in care e spusa povestea care nu-mi place…o sa mai citesc odata si poate aflu ce…

  4. [...] „Autobuzul” Rio de Janeiro-Salvador decurge conform planului. Al lor, nu al nostru. Noaptea o petrecem pe o șosea fără [...]

  5. [...] Copacabana și Amazonul, TAP vin cu cea mai bună ofertă a momentului pe Brazilia: 589 EUR pentru Rio de Janeiro și Sao [...]

Lasă un comentariu