Tedoo cu Brad Florescu

Anonima Sudamericană (ep. 11). Santa Rosa. Trei țări intră într-un bar.

Ajungem la Tabatinga, punctul de întâlnire al granițelor Braziliei, Columbiei și Peru-ului.Tragem un chef multinațional alături de o vacă relaxată și un delfin potent.

Santa Rosa Delfin-2

Text și foto de Liana Oprea.

Travel writer-ii de azi se întreabă cum și ce mai poți scrie despre călătorii în era Starbucks. Mai e ceva neaflat, nescormonit, necivilizat? Din fericire da, încă există locuri în lume care au scăpat măcar parțial globalizării, MacDonaldizării și hypermarketizării. Când plutești în rețeaua Amazonului, toate astea ți se par la fel de ipotetice ca un concediu pe fața întunecată a Lunii.

Tabatinga. Ultima frontieră.

Mai avem un pic și punem piciorul pe uscat și pe granița Braziliei cu Peru, scurt intermezzo înainte de a încăleca altă ambarcațiune care să ne ducă la Iquitos, prin regatul peruan al Amazonului. Mereu mi se pare straniu cum se termină o călătorie lungă: brusc. După îndelungata relație love-hate cu marele vapor de la Manaus ajungem la Tabatinga fără nicio introducere. Pe mal se înșiră acoperișuri din funze de palmier, care, de la distanță, îmi par case țuguiate din Țara Moților, dintre acelea acoperite cu paie.

Nu știu ce asociere face creierul meu suprasolicitat de senzații, că simt Peru-ul ca pe un al doilea „acasă”, așa, înainte să-i ating pământul cu piciorul. Mă pomenesc că răsuflu ușurată, și abia acum îmi dau seama că am cam obosit de atâta energie braziliană. Ca după un chef strașnic de vreo trei zile, când în sfârșit te ghemuiești sub niște așternuturi răcoroase și visezi la un mic dejun cu o carte și o cafea, singur pe șezlongul din grădină. Așa mă simt.

Mult după ce am trecut de Tabatinga, mi se sugerează că m-aș fi relaxat prea devreme. Tabatinga e considerată a fi unul dintre cele mai periculoase puncte de frontieră din lume, din cauza incidentelor cu substrat de trafic de droguri și a altor mărfuri dubioase de ai căror proprietari e mai bine să te ferești. La Tabatinga se întâlnesc granițele a trei țări: Brazilia, Perú (prin Santa Rosa) și Columbia (prin Leticia). „Tripla Frontieră” e plasată convenabil în miez de bazin amazonian și e accesibilă fie cu avionul fie cu vaporul, pe drumul fără pulbere al marelui fluviu. Mă rog, unii spun că ar fi destulă pulbere pe Amazon, totul e să cunoști persoanele potrivite. În ce mă privește, nici n-am văzut, nici nu mi s-a oferit, nici nu m-am gândit.

Lângă mal plutesc costrucții ușoare, majoritatea cu funcție de stații de combustibil pentru motoarele bărcilor. Una stă într-o rână, de parcă încă se decide dacă să rămână pe uscat sau să se lanseze la apă. Vaporul nostru nu trage propriu-zis la mal, ci la alt vapor, amarat lângă altul, astfel încât trebuie să traversăm două punți ca să ajungem înapoi pe pământ.

Tabatinga e un port aglomerat şi atemporal, tălăzuit în mişcări de du-te-vino de nişte reguli necunoscute. Fiindcă nu le pot identifica, le asociez cu haosul, dar rămân  cu un sentiment de frustrare stilistică fiindcă termenul descrie doar aparenţa. Saci cu marfă prea grei pentru siluetele pirpirii ale hamalilor care îi poartă în spate, motociclete în mers sau parcate, lăzi imense aşteptându-şi rândul să fie urcate pe un vapor, oameni care se duc şi oameni care vin, cu determinarea celui ce are un scop şi o direcţie evidente și imediate, care numai ţie îţi scapă.

Zâmbete fără translator.

Culori şi praf, fără ca praful să poată întuneca nuanţele intensificate de soarele dinaintea furtunii care stă să izbucnească. Noi, fără de treabă, încremenim o clipă în savurosul contact cu pământul, de care fără să ştim ne-a fost dor. Abia apoi creierele îşi găsesc de lucru şi primul gând e să aflăm cum se face să treci vama, de care nu vedeam nici urmă. Aflăm că pe aici călătorul trebuie să caute poliția de frontieră şi nu invers. Practic, niciun filtru vizibil nu cerne mulțimea transnațională de călători şi bagaje.

Un omuleț fără vârstă merge alături de noi, ducând în spinare un sac care ar putea conține un prieten mai bine dezvoltat, dacă să te iei după cât e de mare și burdușit. În ciuda efortului evident, cărăușul zâmbește cu toți dinții lui placați cu auriu, de parcă n-ar duce cine știe ce povară. Cu ce spaniolă îmi imaginez eu că știu, îl întreb unde se ia ștampila pe pașaport, și răspunde că într-acolo merge și el; îl urmăm prin râul de oameni care se varsă spre și dinspre mal, să zici că-i afluent al Amazonului, nu altceva.

Cum zâmbetele n-au nevoie de traduceri, oglindesc fără reținere surâsul calin al călăuzei noastre. În fața oficiului de frontieră, situat pe o stradă laterală, omulețul mă întreabă dacă nu sunt cumva din Spania, că vorbesc foarte bine castellano (castiliană, pe care restul lumii o asimilează ca „limba spaniolă”). E evident că-mi face un compliment, dar tot crește inima în mine pentru cât de bine îmi știu cele zece cuvinte spaniolești. Pardon, castiliene.

1 2 Vezi galerie imaginiIntră în galeria de imagini a articolului

Comentarii - Un Comentariu

  1. Paula spune:

    excelent! Abia astept episodul urmator!

Lasă un comentariu