Tedoo cu Brad Florescu

Anonima Sudamericană (22). Cum să faci un om-jaguar la tine acasă.

Așteptându-l fără speranță pe vaporul Andy, Liana învață de la localnicii cum să-și confecționeze un om-jaguar. În caz că-i trebuie unul.

Jaguar people

Un foileton de Liana Oprea.

Pelteaua cosmică. Dejun cu public.

Au trecut numai câteva zile de când aștept vaporul în Santa Clotilde, dar timpul are aceeași textură de peltea cosmică pe care mi-a dezvăluit-o pe Amazon în sus. Probabil fiindcă ne simțim mai confortabil în spații largi, respectiv într-un spațiu-timp încăpător, mă comport instinctiv ca și cum sunt în Santa de câteva luni bune.

Mi-am făcut tabieturi, am trasee de promenadă, ore de masă și de siesta. Mănânc la cel mai notoriu așezământ culinar din sat, la câteva zeci de metri de mers de la Frumoasa Adormită: două mese lungi, de nuntă, așezate paralel sub ferestre, pe laturile opuse ale încăperii. Decor – afișe cu bere și tablouri înrămate cu Fecioara, Isus și alți sfinți cu piele arămie. Către colț, un balasoar leagănă razele de soare, iar pe zidul dinspre bucătărie cineva a țintuit o tablă verde de scris, însoțită de un poster cu alfabetul. În dreapta lor, pe niște rafturi, tronează, scoase din context și indiferente la asta, un DVD player neted și argintiu, un televizor, boxe și alte scamatorii multimedia.

 

De fiecare dată când vin să mănânc aici am spectatori. Trebuie să treacă o vreme până mă obișnuiesc. De fapt, nu pot spune că reușeșc să mă adaptez total la situație. În timp ce-mi mestec omleta sau îmi torn în pahar sunt permanent obiectul curiozității copiilor din sat, care mă pândesc din spatele ferestrelor.

Uneori e doar ciuf de păr negru pe care au uitat să-l ascundă, alteori mă fixează fără echivoc. Câteodată mă exasperează, inocența și determinarea lor mă fac să mă simt ca un animal caraghios într-o celulă de studiu etologic. Încerc, fără succes, să comunic cu ei, dar se pare că nu astea-s regulile jocului. La orice încercare de contact ori pretind că nu mă văd, ori zburătăcesc precum un stol de vrăbii la auzul puștii.

Și Andy nu mai vine…

Așa se scurg zilele în Santa Clotilde, unul din cele mai liniștite locuri pe care le-am întâlnit dacă n-ar fi să pun la socoteală ușorul neastâmpăr pe care mi-l generează faptul că nu vreau să pierd vaporul și că nu știu când ajunge. La care adaug că data sosirii estimată de mine e deja expirată și suntem în prelungiri. Fac zilnic plimbări până la postul de radio să aflu dacă sunt noutăți despre nepunctualul de Andy, vaporul. Băieții de acolo nu mă pot ajuta prea mult cu prognozele. Da, comunică prin radio. Dar Andy nu e suficient de aproape de Santa ca să facă previziuni realiste. Opririle de pe traseu pot dura între o jumătate de oră și o zi. Trăiesc într-o uriașă marjă de eroare.

N-ai hârtie igienică? Folosește spaniola.

Între timp mă destind cu glume izvorâte din diversitatea culturală. Fiind în minoritate, gluma e de cele mai multe ori pe seama mea. Adică eu sunt ăla care nu pricepe. Un străin intră într-un bar. Că nu e bar, ci toaleta din cameră, nu contează prea mult. Nici că, în loc să comade un whiskey, el gringo observă îngrijorat că s-a terminat hârtia igienică. O ști el să spună „un whiskey” pe spaniolă, și e chiar mândru de asta. Dar n-a aflat că, prin vestul sălbatic local, nu toată lumea s-a preocupat să învețe spaniola, ba majoritatea chiar n-a fost interesată deloc de chestiune. Așa că vorba „papel” repetată  rar și cu dicție nu reușește să smulgă de la fetele în casă mai mult de câteva priviri instabile și lipsite de conținut.

„Papel. No hay, en el baño.” mai încerc. Din nou aceeași privire albă. Apoi se uita una la alta. Pe urmă continuă să măture, cu ochii în pământ, de parcă tocmai au fost martorele unei întâniri de gradul trei în care extraterestrul se dovedește a fi un individ plicticos și cam tăntălău. Probabil aș putea privi la fel eu un american care cere în swahili parola de wi-fi într-un cătun din Apuseni, pe fâneață.

Continuă să mă fascineze figurile impenetrabile ale indigenilor. La început ești tentat să simți acolo ceva ce seamănă a tristețe, o melancolie stâncoasă, mai bătrână decât oricare din ei. Dar nu e asta. E altceva și-mi scapă printre degete. Indiferent. Împământat. Impersonal.

Fetele astea nu vorbesc spaniolă, doar quechua. Mă duc singurică să-mi rezolv problema, la taraba de la parter; așa ar fi trebuit să procedez de la început. Cu spaniola, prin locurile astea, poți de multe ori să faci ce aveam eu de gând să fac cu hârta igienică. Și să nu-ți pară rău că s-a terminat.

Cum să faci un om-jaguar la tine acasă.

Într-a patra sau a cincea sau a nu mai știu câta seară de când mă aflu în Santa Clotilde, am vești despre Andy. Se zvonește că ajunge aici în noaptea asta pe la două și că cel mai probabil va staționa până în zori.

În afară de una sau două ocazii, micii stalker sunt singura mea companie în timp ce iau masa. Azi e o excepție. Vis-a-vis, nepotul bătrânei de la bucătărie scrie, absorbit, niște socoteli într-un carnet. Molipsită de spiridușii de la geam, mă pun și eu pe spionat: adolescentul are o față largă, deschisă, ochi migdalați și trăsături regulate încadrate de un păr negru viguros, ușor buclat. Ar putea trece drept o figură frumoasă.

Probabil că deja e conștient și mândru de asta, judecând după cum pășește când se ridică de la masă: țanțoș, agale, cu pieptul bombat, ca și cum ar fi mai masiv și mai înalt decât el însuși. Când intrăm în vorbă, însă, nu începe să povestească despre mașini, tras de fiare și telefoane mobile, ci despre leacurile selvei și despre cum s-a vindecat tatăl lui de diabet cu sangre de drago.

Puștiul nu minte, sau cel puțin e convins de ceea ce spune. La fel de convins ca atunci când îmi istorisește, pe ton de conversație, că undeva în selva din spatele Santei locuiește o femeie-jaguar bătrână de vreo sută și cincizeci de ani. În cazul în care o să vreau vreodată să confecționez un om-fiară, puștiul îmi dă rețeta: dacă nou-născutului i se coase sub ombilic o parte din animal, aceasta va crește odată cu pruncul de om și îi va permite să intre în piele de săbăticiune pe timpul nopții. Sper că merge și cu o mustață sau niște fire de blană, că-s miloasă cu animalele. Mai rămâne să conving un jaguar să mi le dea de bunăvoie.

Încerc să aproximez. Să zicem că, într-a patra sau a cincea seară de când mă aflu în Santa Clotilde, am vești despre Andy. Se zvonește că ajunge aici în noaptea asta pe la două și că cel mai probabil va staționa până în zori.

Muzică, lacrimi și serendipitate.

Intru discret în alt ritm, deși pe dinafară continuu rutina: bere, bancuri, povești, plimbări. Toată lumea e dispusă la toate patru, nu duc lipsă de companie. Seara, pe terasa hospedaje-ului, cu Frank și câțiva din cei recrutați, cântăm acompaniați la chitară de un puști cu breton negru și ochi melancolici.

Cu ochii ăștia melancolici mă trezesc nas în nas (sic!) mai târziu, când dau să intru în cameră, la culcare. Numai că acum din ei curg lacrimi de-a binelea. Nu știu niciodată cum trebuie să mă comport față de cineva care plânge. Eu, dacă-i musai să plâng, mă ascund. Plânsul intră la categoria de activități intime, lângă mersul la budă și tăiatul unghiilor. Nu zic că-i bine sau rău, dar habar n-am cum se procedează cu extrovertiții ăștia. Îmi vine să mă teleportez de-acolo.

În loc de asta, reușesc cumva, treptat, să înțeleg ce-mi spune el printre s­ughițuri: se oferă să-mi vândă mp3 player-ul lui – o mașinărie vintage asemănătoare cu un walkman de pe vremuri. „Ia te uită, și eu care am ținut doliu două săptămâni după playerul cu USB asasinat cu gem de căpșuni și apă de la chiuvetă, în avionul spre Rio”, îmi zic.

De la ayahuasca încoace mi se tot întâmplă de-astea. Sau abia acum le observ. Parcă sunt mai vizibile ițele realității și de unde vin și încotro se duc ele. Nu am terminologia necesară ca să exprim experiența. Cert e că mi se propune ceva ce-am crezut că îmi trebuie. Încep să se zvinte și lacrimile, și așa ajung să înțeleg care-i baiul: puștiul a fost respins la analizele medicale și nu are bani de vapor să se întoarcă acasă. Îi trebuie 50 de soli. Nu mă incomodează 50 de soli în buzunar, Brazilia a fost costisitoare, am intrat în Peru cu taxă pe clandestinitate (a se citi șpagă pentru prostie) și am banii cam numărați până la sfârșitul călătoriei.

Dau să-i ofer 30, dar nu e bine, nu ajung. În mintea mea se produce un scurt duel între vocea prudenței și a unui element mai generos, după care astea două pleacă să continue discuția la o bere și mie îmi vine mintea de pe urmă. Păi, dacă puștiul tocmai îmi toarnă o mare minciună nu e important deloc. Pe fața lui, pe hainele lui, în locul și-n momentul ăsta se citește clar faptul că puștiului îi folosesc mai mult ăia 50 de soli decât mie, care mă întorc la mp3-uri, internet și o garsonieră în Europa unde nu mă așteaptă nicio problemă insolvabilă. Așa că nu din milă, nici din generozitate, ci pur și simplu pentru că așa vreau și așa e practic, îi dau cei 50 de soli, îi zic să-și păstreze walkmanul și mă duc să dorm.

Zmeura de Aur la punctualitate, Oscar pentru efecte speciale.

Mă trezesc înainte de răsărit pe o ploaie care ar câștiga ușor un Oscar pentru rol secundar în distribuția superproducției Diluviul. Plouă apăsat, fără fir de vânt, iar Andy a tras, în sfârșit, la mal. În atmosfera îmbibată singurul zgomot e cel al șiroaielor de apă căzând moale, în hoarde șoptitoare, pe acoperișurile vegetale. Găsesc că momentele dinaintea răsăritului au peste tot o picătură de ireal. Dar e sezonul umed în Perú. Magia cade în aversă. Mă instalez pe terasă să aștept, ascultând, să ascult, așteptând.

Nici pe la ora zece vaporul meu nu dă semne de plecare, dar mă mut pe ponton. Humberto Alvaro Idrogo Campos, bucătarul echipei de petroliști – rubicond, creol și posesorul unei elegante perechi de ochelari cu ramă argintie – îmi cere voie să mă acompanieze până la plecare. Povestim despre munți – lui îi e dor de sierra natală, mie mi-s dragi Apusenii – și despre legende. Se arată foarte interesat de superstiția despre cântatul cocoșilor noaptea, sperietoare de spirite rele. Din bere în bere și poveste în poveste se face de amiază și trece și ea. Abia pe la orele siestei Andy sună plecarea.

Santa Clotilde rămâne încet și legănat în urmă. O privesc de pe punte până dispare după o cotitură a râului. Un soare vecin cu ecuatorul încălzește aburos și limpede lumea.

Acest foileton este dedicat memoriei lui Răzvan “Spidu” Antonescu. Din episodul următor: sunt cooptată într-o telenovelă, mă spăl pe dinți cu trestie de zahăr și încep să dezvolt o civilizație de ființe microscopice, amatoare de rom.

Foto: Alicia Fox. Sursa: Mongabay.

Comentarii - 2 Comentarii

  1. MishuLynne spune:

    Am citit cu mare placere si nerabdare acest foileton. E savuros stilul de a scrie al Lianei, am ris copios! Pe alocuri, razbate si parerea ei despre viata facandu-te sa meditezi. Si pe langa acestea, povestirea cuprinde detalii importante daca vrei s-ajungi pe meleaguri sud-americane. Voi continua sa-i caut istorisirile.

  2. Alexandru spune:

    Pe când continuarea? Vrem să știm ce s-a întâmplat cu “civilizația de ființe microscopice, amatoare de rom”.

Lasă un comentariu