Anonima Sudamericană (20). Mazán, Peru. Inimi de șampanie.

O găsesc după trei minute, la stânga, peste drumul care vine de pe malul celălalt și se oprește la râu. O un cubuleț de beton cu o latură deschisă, îngrădit pe trei părți cu un gard înalt de sârmă. Pe dinăuntru, cubul e împărțit în două: un antreu mic și o cameră și mai mică, în care un tânăr se uită la televizor, trântit într-un hamac care ocupă tot peretele.

Nu știe nimic despre barcă, dar mă sfătuiește somnoros-amabil să merg acasă la proprietarul ei (el patron) și să-l întreb personal. Îmi explică unde e. Simplu de ajuns. Mi se face lene și mă întorc la Polleria Cardozo. Ritmul toropit al Mazanului la oră de amiază mă învăluie într-o mulțumire de sine molcomă, fără pretenții.

Între timp devine evident că tot satul care nu face siesta a aflat cum mă cheamă. Copiii care bat mingea pe malul râului mă strigă pe nume de la distanță. Fac ei cum fac și șutează din ce în ce mai aproape de mine, apoi câte unul vine să recupereze mingea și să-mi arunce priviri curioase pe sub gene.

La o pasă chipurile ratată, cel mai îndrăzneț mi se proțăpește bărbătește în față și se recomandă serios, cu nume de cowboy: Jefferson (pronunță Yefferson). Nimic nu mai oprește apoi liota de puști cu ochi frumoși să facă roată în jurul meu și să mă asalteze cu întrebări și exclamații claie peste grămadă. După zece minute noutatea trece, obiectivul e atins și băieții își reiau jocul, mulțumiți.

Patul invizibil.

Nu prea trec străini pe aici,  îmi explică femeia de la Polleria. Cei care vin sunt de obicei din Lima, oameni care lucrează la companiile petroliere. Și chiar așa, în curând îmi cere voie să se așeze la masă Frank din Lima, inginer la una din numeroasele companii petroliere care îşi împart  subsolul junglei (bogat și în aur galben, pe lângă cel negru).

Frank are același drum cu mine, până la Santa Clotilde, unde l-a trimis firma să recruteze localnici (indigeni din selva în marea lor majoritate). Li s-au făcut analizele medicale și acum urmează să apară rezultatele, în funcție de care se face selecția la angajare. Frank mai spune că barca pleacă pe la 8 dimineața. Vezi ce bine e să nu te agiți? Afli totul cu un consum minim de energie.

Din vorbă în vorbă, trece de ora 11 seara și trebuie fac cei câțiva pași până la hospedaje pe beznă. E destul de straniu. Prea liniște, parcă. Ultimii întârziați se răsfiră spre case. Și licuricii ascunși în vegetația de pe mal, care mai mult adâncesc misterul nopții decât să-l lumineze… Mai e încă ceva – greu să definesc. Un suflu cald, ca o respirație tăcută a râului, a selvei. Adorm zâmbind în bezna totală a camerei mele de-o noapte, și mă trezesc la fel. Îmi iau rucsacul nedesfăcut (prosopul l-am îndesat de ieri la loc) și o părăsesc fără să fi văzut-o vreodată.

6 zile în 4 ore.

Plec înainte de 8, mai mult din prevedere decât din credinţa că barca va demara la fix. Până la 11 trecute, când chiar plecăm, mai aflu povești de-ale lui Frank, snoave despre companiile petroliere și mai testez o bere produsă în Iquitos, din snobism.

Volubila patroană de la Polleria Cardozo stă cu noi la masă cât așteptăm rapida, iar la despărțire îmi declară afectuos că n-o să-mi uite niciodată numele. O cred. E plină jungla de el. Şi bancurile cu Tarzan.

Rapida de Santa Clotilde trage în sfârșit la docul minimalist și, timp de 10-15 minute, suntem nevoiți să schimbăm ralantiul cu un ritm ceva mai alert, potrivit îmbarcării. Bărcuța de maximum 20 de locuri e protejată de o carcasă cu geam, semn că posedă un motor serios, care altfel ne-ar arunca apa în cap.

Distanța pe care vaporul cel mare o acoperă în 6 zile, asta mică o parcurge în 4-5 ore. Diferența enormă se explică și prin faptul că vaporul oprește des, iar dacă staționează seara pentru schimb de marfă nu mai ridică ancora până a doua zi dimineață, pe lumină. Măsură anti-contrabandă, mi se spune; ineficientă, mi se mai spune.

Nu știi nimic, Amazonule.

Tărtăcuța cea albă și nervoasă pornește în trombă, ridicându-ne într-un unghi oarecare, ca la decolare. Stau în spatele șoferului, lângă care șade un domn care-mi pare inițial cam dus cu pluta – că să menținem tema acvatică.

La nici trei minute după decolare, plutitorul începe să vorbească și nu se mai oprește. Mult, declmativ și tare. Când îmi dau seama că nu vorbește și singur și că ceilalți îi răspund jovial, încep să ascult mai cu atenție. Ai zice că suntem pe un vas de croazieră și m-am nimerit la salonul de entertainment.

Omul ne descrie locurile prin care trecem, povestește cu foc despre Perú, spune bancuri, râde. Pe la mijlocul drumului ne servește pe toți cu sandvișuri, de parcă le preparase el acasă special pentru noi, pasagerii. De fapt, e meniul inclus în prețul transportului. Îmi recunosc jalnica prejudecată inițială și personajul începe să-mi devină de-a dreptul simpatic. După masă, MC-ul nostru voluntar începe să ne cânte o cumbia veche:

http://youtu.be/Tq6XeNkGpz4

Parece que va llover
El cielo se esta nublando
Parece que va a llover
Ay mama me estoy mojando

Și chiar plouă. Torenţial. Bagajele sunt toate sus pe acoperiş şi, la viteza cu care intră barca în curbe strânse, îmi fac griji pentru rucsacul meu. Ce nu observasem la plecare și îmi destăinuie bonomul menestrel e că sus, peste genți, saci și rucsac, e cocoțat un băiat, cu singura treaba de a avea grijă să nu sară vreun bagaj din mers. La viteza aia, sub cele trei averse prin care trecem timp de peste 4 ore.

Și eu sunt Amazonul, ziceam? Da, dar multe mai am de aflat despre mine…

Acest foileton este dedicat memoriei lui Răzvan “Spidu” Antonescu. Va urma.

În episodul următor: găsesc frumoasa din jungla adormită, ascult un disco românesc la radio quetchua, mă împritenesc cu jurnalistul incaș, fac un enduro-tur prin Santa Clotilde și refuz o ofertă de-a face trafic cu papagali.