Tedoo cu Brad Florescu

Anonima Sudamericană (18). Iquitos, Peru. Râuri pe cer.

Iquitos, Peru. Liana petrece Revelionul în focuri și îmbrățișări și primește o hartă secretă care-i arată drumul prin selva, către Ecuador.

sky-river-2

Text și foto de Liana Oprea, pentru Tedoo. O călătorie de Liana Oprea și Răzvan Antonescu a.k.a. “Țuțurică” a.k.a. “Spidu”.

După răvășeala pe care au produs-o zilele și nopțile din junglă, Iquitos pare o citadelă gălăgioasă, descifrată, excesiv de confortabilă. Selva îmi vorbește încă pe dinăuntru. Micul voiaj de patru zile în măruntaiele ei se dovedește a fi o mare, neașteptată călătorie.

Trăiesc un soi de expandare a interioarelor. Îmi amintesc, de parcă aș citi în sertarele altui om, o trecută neliniște în fața solitudinii. O înfrigurare legată de a rămâne singură, pentru prima oară, la zeci de mii de kilometri și un ocean depărtare de casă. Răzvan e deja în drum spre Mendoza. Și iată, sunt solitară aici. Dar nu sunt singură, nici aici, nici în alt sistem solar. Abia acum începe cu adevărat. Ceva. Începe ceva. Poate că eu.

Mă mut într-un foișor din lemn și frunze de palmier, în micul patio al hostelului. La ultimul cat din trei, îmi depun rucsacul pe podeaua măturată, lângă gaura care o unește de încăperea de dedesubt. Lux, avem scară interioară. Trece direct prin mijlocul camerelor suite una peste alta. E ca o casă în copac, fără copac. Îmi dă poftă de joacă. Până și pasiunea pentru vânătoare a proprietarului alaskez e sensibil diminuată în vastul meu apartament de trei pe trei. La una din ferestrele fără geamuri atârnă doar o carapace de broască țestoasă, fără broască.

Zona de confort: o sală de așteptare prăfuită.

E prima zi cu mine însămi. Mă văd ca pe o companie perfectă, chiar dacă una despre care nu știu prea multe. După numai câteva ore de somn, mă trezesc odată cu soarele, care așa de aproape de ecuator are program fix tot anul, de la 6 la 18. Așa că pornesc la o plimbare, dis de dimineață, cu gând ascuns să văd care-i treaba cu vapoarele care pleacă spre Ecuador. Ar mai fi varianta să ies din zona de selva pe la Yurimaguas, ruta lui Răzvan. Rapid și fără complicații. Dar sunt prea departe de zona de confort acum, ca să o mai doresc. De aici, de pe culmile mele unde care m-am cățărat pe vrejul de ayahuasca, zona de confort se vede ca o sală de așteptare prăfuită.

Decizia e de fapt luată. Povestea continuă pe apă. Până când se termină apa sau începe Ecuadorul. Nu știu drumul. E mai mult o direcție. Bunul simț îmi spune că nu stau toate râurile în Peru, unele trebuie că ajung și în țara vecină. Rezist tentației de a coti spre port, ca să mă informez, și revin la hostel, liniștită că știu ce să fac, chiar dacă nu și cum. Tacticile există deja, n-am nicio îndoială. Iar pașii or să se reveleze singuri, ca în manuscrisele fermecate. Nu mă simt ca un aventurier. Mai degrabă ca un om care abia știe să înoate dar plonjează – cu încredere, nu din inconștiență.

Sunt timidă și curajoasă, vulnerabilă și temerară, știu tot și nu știu nimic. Cam asta trebuie să însemne a-ți lua inima în dinți.La hostel mă așteaptă prima informație: nici pomeneală să plece vreo lancha înainte de anul viitor. Anul Nou vrea să mă găsească în Iquitos. Nu mă opun.

Uneori, seara, îl însoțesc pe Juan Carlos, ghidul nostru în Puerto Miguel, la câte un internet cafe, ca să-i traduc e-mailurile primite în engleză. El, în schimb, mă invită la un joint. De când cu experiența din Rio prefer să nu mai abuzez. Mai bine rămân la stimulentul meu soft cu hamei și bule. Fumurile astea, așa cum se inhalează aici, neamestecate cu tutun, sunt prea mult pentru mine. În plus, vreau să experimentez fără bruiaje noua formă de luciditate pe care o încerc de la ayahuasca încoace. Văd câțiva centimetri în plus din firele evenimentelor. Înainte aș fi spus că asta e precogniție, dar nu e. Face parte din firesc.

Ieslea cu jaguari.  

Aspectul practic al traseului ales continuă să se dezvăluie. Patronul hostelului are un papagal macaw albastru, posesiv și gelos. Omul stă pe un scaun cu papagalul cocoțat pe spătar. Pe tăblia mesei e un sul de hârtie, pe care papagalul o consideră probabil un rival, pentru că tot dă s-o apuce cu ciocul. Hârtia e o hartă. Intrând în vorbă – cu omul, nu cu papagalul – aflu că pe coala mare și ponosită e desenat Rio Napo, zona unde alaskezul își face meschinele expediții de vânătoare. Iar Rio Napo e cel care mă poate duce în Ecuador. Zona nu e cartografiată în întregime, se laudă americanul. Nu-l verific. Dar am nevoie de ceva de la el. De hartă. Fac o copie xerox, o împăturesc de mai multe ori și o pun la locul ei în puzzle.

Zilele se țin de mână în cerc, și iată că ultima își întinde amiaza spre dimineața primeia. E Ajunul Anului Nou. N-am niciun plan spectaculos, un guacamole și-o sangria cu amicii de la hostel. Strada pe care stăm pornește din apropierea părculețului central din Plaza de Armas, împodobit acum cu lampioane și ghirlande inimoase. La loc de cinste, poziționată strategic lângă un brad mare din plastic, nașterea imaculată e reprodusă în mărime naturală, dar cu stropi de culoare locală. Evenimentul milenar din plastic e asistat de manechine creole și un alai derutant de căprioare, maimuțe, jaguari, capybaras și iguane.

O lecție de îmbrățișare. Viitorul sosește prin foc.

Spre seară, Juan Carlos mă întreabă dacă nu vreau să vin cu el. Unde? Caminando, îmi răspunde. Por las calles. Să ne plimbăm hai hui pe străzi? Păi nu e Anul Nou? Da, chiar așa. Iar Anul Nou te pune să hoinărești. În noaptea asta e musai să umbli forfota și să faci cât mai multă gălăgie, așa îmi explică Juan Carlos.

Dacă te prinde miezul nopții dormind îmbătrânești repede, zice povestea.

Încă din timpul zilei, pe la intersecții veghează păpuși umanoide la scară 1:1, confecțioante din zdrențe și obiecte vechi. Orașul se îmbracă în galben, culoarea norocului. Într-adevăr, tot Iquitosul pară să fi ieșit caminando pe străzi în seara asta. Soarele a apus de câteva ore, și în curând miezul nopţii e anticipat cu stele de artificii, petarde repezite și focuri înalte. Prin fum sidefiu şi zgomot de pocnitori traversează în toate direcțiile voci vesele, cântece, exclamații de bucurie. Manechinele de la răspântii ard în vâlvătăi. Cu ele arde vechiul, pentru ca noul să se nască ușor și fără dureri. O tradiție precolumbiană împărtășită și de popoarele indigene din America Centrală și Mexic.

Așa se primeşte viitorul aici: făcându-i loc. Și nu doar de ochii vechilor zei. Oamenii încearcă să pună pe foc și vechiturile de prin debaralele sufletului. Iar focul e îmbrățișarea. Întregul oraş se îmbrăţişează în luminile fiestei. Literalmente. Îmbrăţişez şi sunt îmbrăţişată. Ne urăm an nou fericit, de-a valma, cunoscuţi şi necunoscuţi.

1 2

Comentarii - Un Comentariu

  1. Marius W. spune:

    S-au răscolit amintirile… și acum visez cu ochii deschiși (și citind Anonima) la reîntâlnirea cu marea pădure tropicală. Mulțumesc!

Lasă un comentariu