Tedoo cu Brad Florescu

Al patrulea An Nou din 2012. Confesiunea unui român dus de-acasă.

Ioan Dan Niculescu povestește cum l-au schimbat cele trei luni de vacanță în Asia.

Koh Ang Thong Marine Park

Nota editorului. Ioan Dan Niculescu se face vinovat de infracțiunea de libertate. Inculpatul a sustras trei luni de vacanță – un “avans din anii de pensie”, cum declară el – pe care le-a cheltuit inconștient călătorind prin Asia de Sud-Est alături de iubita lui. La presiunile mele, Ioan și-a recunoscut vina și a redactat un autodenunț pe care te invit să-l citești în continuare. Te las pe tine să îl judeci și să pronunți sentința.

3 iunie 2016: Ioan Dan a murit astăzi într-un accident de mașină, pe șoselele din România. Fie ca sufletul lui să se odihnească pe cea mai frumoasă plajă din Ceruri. Dumnezeu să te ierte, Ioane. 

Bali. Ziua tăcerii.

Nyepi este prima zi din Anul Nou Balinez. Al 1934-lea, în cazul de față. Dacă în ultima zi a anului se întâmplă Ogoh-Ogoh, una dintre cele mai colorate și zgomotoase manifestații la care mi-a fost dat să iau parte, Nyepi este ziua tăcerii. 24 de ore în care în Bali nu se întâmplă nimic. Nimic. Motiv pentru care am și ales să fim exact aici și exact acum.

Ca să păcălească spiritele rele că insula este pustie și să le îndrume, astfel, spre alte bântuiri în noul an, astăzi toți balinezii stau pitiți în casă. Străzile sunt pustii, crâșmele închise, iar avioanele nu vin și nu pleacă de pe insulă. Este atât de liniște încât se aude numai orezul măturat de vânt în lanurile dimprejurul casei și câte o pasăre care ciripește sfidând tradițiile.

De Nyepi, toți balinezii își iau răgaz sa respire, să-și pună ordine în trecut și speranțe în viitor, să se roage și să mediteze. Asta am hotărât să fac și eu. Cred că dacă nu te străduiești să empatizezi puțin cu obiceiurile locului, rămâi la stadiul de turist. Am stat cuminte, nu am mâncat, nu am ascultat muzică, nu am aprins lumina. M-am gândit în schimb la o mie de lucruri, de locuri și de oameni. M-am gândit la mine și la ai mei, unii aici cu mine, alții ramași acasă.

Oamenii sunt ca verbele. Unii se conjugă cu “a avea”, alții cu “a fi”.

Tata, de exemplu, este genul ăla antipatic de om care are mereu dreptate. Își ia, cu răbdare și curaj, secunde interminabile de cugetare înainte de a spune ceva. Uneori mă întreb dacă nu cumva se gândește aiurea între timp. Dar, când deschide gura,  nu spune niciodată o prostie sau ceva care să suporte contraziceri. Cel mult interpretări. Într-o asemenea ocazie, mi-a spus odată că oamenii sunt ca verbele: unii se conjugă cu “a avea”, alții cu “a fi”. Mi-a plăcut, am reținut, am interpretat și înțeles apoi povestea asta în fel și chip de-a lungul anilor, întrebându-mă periodic dacă sunt în conjugarea potrivită au ba.

Cu aceeași întrebare în cap am început să îmi fac bagajul acum doi ani, înainte de prima mea fugă de acasă. Și nu mă refer la rucsac aici, cu el a mers relativ ușor, am luat tot din casă cu excepția telecomenzilor. Mai complicat a fost cu celălalt bagaj: paranoia. Încă mă întreb când voi apărea ca referință în cărțile de specialitate. Rar las vreo ocazie de panică nejustificată să treacă pe lângă mine fără a o ridica la nivel de drob de sare.

Sabatic, sabatic, dar cine udă florile?

Or acum, când în sfârșit mă hotărâsem să plec pentru trei luni de acasă,  să-mi urmez primul dintre vise și să-mi caut o nucă de cocos la 10 000 de kilometri distanță, își făcuseră apariția toate paranoile posibile. “Ce fac? Unde mă duc? De ce 3 luni? 15 zile parcă nu erau bune? Ce se întâmplă cu firma cât lipsesc? Dar cu casa? Cine udă florile de 3 ori pe săptămână? Dacă se întâmplă un cutremur?” De parcă își dorește cineva să fie acasă de cutremur… Dar jur, m-am gândit și la asta. Și am coborât vaza aia scumpă de pe bufet.

Aveam, pe scurt, toate motivele să stau și unul singur în direcția opusă. Ok, recunosc, două: luasem deja biletele de avion și, oricum, mai rămânea singura întrebare pertinentă din serie: dacă nu acum atunci când? Statistic vorbind, undeva în jur de 70 de ani îți poți declara încheiată perioada activă a vieții. Ori eu mă apropiam vertiginos de jumătate și făcusem o mie de chestii, mai puțin ce am știut mereu că vreau: altceva. Sună cunoscut?

Ce nu știam încă pe vremea aia este că plaja aceea albă cu doi palmieri și ocean turcoaz care apare în toate imaginile siropoase chiar există! Că pozele îți arată culori și forme, dar niciodată sunete, gusturi sau miresme. Că oamenii pot trăi și funcționa minunat și într-un sistem radical diferit de cel pe care îl știam eu. Că până nu te vei fi conjugat cu mai multe locuri nu ai de unde ști de care verb ești. Că pot trăi, și încă foarte bine, fără ciorapi sau mobil. Că în Thailanda toată lumea zâmbește și nucile de cocos sunt mai savuroase decât oriunde altundeva. Că viața în România nu e grea, dar că la noi a te plânge este o formă de politețe. Și o artă.

Antonimul fericirii.

Însă poate cel mai important lucru pe care aveam să-l aflu era rețeta împăcării cu mine însumi. Au urmat 3 luni în care am explorat  Thailanda din Vest în Est și din Sud în Nord… si m-am aflat pe mine. Am stat la povești cu expații din Koh Phangan și cu călugării budiști din Chiang Mai. M-am tăvălit, ca în copilărie, direct pe nisipul din Koh Phi Phi și am aprins bețișoare parfumate gândindu-mă la cei dragi, sus, în templele străvechi din Sukothai. Am învățat pe de rost străduțele din vechiul Phuket și mi-am rupt șlapii și  tălpile pe stâncile din Ang Thong.

Am călcat pe 12 insule, m-am bucurat pe 25 de plaje și am gustat 184 de feluri noi de mâncare – pe numărate! Și din toate am înțeles un singur lucru. Că antonimul fericirii nu este nefericirea, așa cum cel al vieții nu este moartea sau cel al dragostei ura. Antonimul fericirii este plictiseala. Monotonia. Rutina. Lipsa de nou, lipsa de motivație. Adevărul adevărat este că nu îți urăști țara, că nu te-ai plictisit de unii oameni și că nu te-ai săturat de muncă. Nu! Ești nefericit atunci când nu faci ceea ce-ți dorești de fapt, când te-ai plictisit de tine într-o anume conjunctură. E partea aceea din tine care ar trebui să ducă la upgrade și care urlă, săraca, după schimbare.

Un avans din anii de pensie.

Nu știu de la ce ni se trage tuturor dorința aceea absurdă de a bate lucruri în cuie pe lumea asta. Într-un univers în care totul curge mereu, noi ne străduim să fixăm lucruri pe o cruce formată din cele două axe, timp și spațiu. Primul nici măcar nu există, e o invenție cu roți zimțate. Ca dovadă că mă pregătesc pentru al patrulea An Nou de anul ăsta, Songkran-ul thailandez!

Cât despre spatiu…mai ușor decât acum nu ne-a fost vreodată să ne jucăm cu el! Apeși câteva butoane, te urci într-un avion și constați cu stupoare că în ianuarie cele 30 de grade pot fi cu plus și cu mango. Și bineînțeles că nu e asta singura răsplată pe care aveam s-o aflu. Aveam să dau de gustul si beneficiile sabaticelor, perioadele acelea din an sau din viață pe care ți le iei in avans din anii de pensie, pentru a te bucura de ele fără Aspacardin sau Viagra. Aveam să învăț cum este să fii recunoscător pentru fiecare nouă zi, în fiecare dimineață. Și să privesc lumea din mai multe universuri paralele, conștient de infinitatea de scenarii rămase încă neexplorate.

Azi am privit-o din Bali. Spre apus, toată energia locului și a liniștii de peste zi mi-au venit de hac. Am urcat pe terasa de deasupra casei, acolo unde se află micul templu - trade mark al oricărei case balineze – ca să privesc apusul. Și, pentru prima data în viață, am meditat. Am închis ochii, m-am gândit cu recunoștință la toate clipele, oamenii și conjuncturile din viata mea, fără de care nu aș fi ajuns aici.

Mai liber și mai eu ca niciodată.

Am trimis un gând bun alor mei și un zâmbet complice mătușii mele, lui Marius, Vincent, Sergiu, George și Brăduț, oameni care mi-au arătat, fiecare în felul lui, diferența dintre cei ce visează frumos și cei care-și trăiesc visul. Și cât este de ușor să treci dintr-o categorie în alta. Gândurile, oricât de bune, au început apoi să se topească încet, până când au mai rămas doar scartitul greierilor și briza perfectă a serilor de primăvară din colțul ăsta de lume. Au dispărut apoi și ele și atunci am rămas doar EU și nimic mai puțin, mai liber și mai eu ca niciodată.

M-au adus înapoi cele 5 minute regulamentare de ploaie și mieunatul familiei de pisici cu care împărțeam templul. Și am zâmbit sincer și larg, simțind că, pentru câteva clipe, la 8 grade Sud de Ecuator, am știut exact cu ce m-am conjugat.

Se făcuse noapte de-a binelea, așa că m-am strecurat orbecăind înapoi în cameră, am sfidat spiritele aprinzând lumina, mi-am luat carnetul si o țigară și am inceput să scriu.

Ubud, 23 martie  2012 (1934, 2555 sau 4710)

Text și fotografii:Ioan Dan Niculescu.

Citește mai multe astfel de povești în seria “Duși de-acasă”.

Comentarii - 21 Comentarii

  1. Lucian spune:

    este condamnat la fericire :)
    si eu am ispasit anul trecut o pedeapsa din asta; a avut o singura hiba: a fost prea scurta.

  2. CalinC spune:

    FOARTE, FOARTE frumos ai scris. atat am sa-ti spun, pentru ca mai multe cuvinte sunt degeaba.

  3. Ioana spune:

    Tedoo, te citesc des, dar comentez rar – deh, lipsa de timp si de coordonare:)) Insa acum nu ma pot abtine. Cred ca un text mai bun ca cel de aici nu se poate. Din toate punctele de vedere: ca mesaj, dpdv literar, ca expresie artistica, tot… Mi-am inceput ziua perfect. Felicitari!

  4. Mike spune:

    Foarte tare ! si-atat .

  5. Masli spune:

    mai vrem ! Sa ne mai scrie Ioan detalii :)

  6. Danel spune:

    “Oamenii sunt ca verbele. Unii se conjugă cu “a avea”, alții cu “a fi” – mi-au placut vorbele acestea rau tare. O sa-l citez pe tatal tau ori de cate ori voi avea ocazia. Poate ne mai impartasesti cate ceva din cele 3 luni, avansul de pensie.

  7. Dana spune:

    Am savurat fiecare cuvant si cred ca m-am trezit pt cateva clipe in Bali. Sa fie primul pas spre verbul “a fi” ? Minunat articol! Multumesc!

  8. Multumesc din suflet de ganduri bune, vorbe frumoase si incurajari!…asa se face ca va invit pe imediatdureaza.blogspot.com/ pentru mai multe povestiri din tara zambetului-rasare! :)

  9. Monoranu spune:

    Monotonia … cunosc filmul asta, joc in el in fiecare zi. Ceea ce este mai ciudat este ca altii ma privesc cu invidie si imi marturisesc asta pentru ca li se pare ca fac “atatea lucruri”. Asta m-a facut de multe ori sa simt un sentiment ciudat de apreciere interioara dar tragand linie, imi dau seama ca de fapt e doar o scuza pentru a-mi consolida paranoia care ma tine pe loc. Ma gandesc ca din moment ce altii considera ca am o viata tumultoasa si reusita, eu de ce nu sunt multumit, poate imi doresc prea mult, poate ar trebui sa fiu multumit cu ce am, poate ca 7 zile de stat pe o plaja in Grecia sunt ok, si tot asa. Dar e fals. Cred ca insa ca pot fi salvat. :)

  10. ana spune:

    Foarte frumos scris. Ce se intampla insa cand diferenta dintre ‘cei ce viseaza frumos si cei care-si traiesc visul’ este facuta de un job de la care nu poti lipsi 3 luni? De bani, de un drum care odata segmentat, poate avea de suferit. Iar a lasa totul balta, purtat departe de mirajul libertatii, te poate salva pentru 3 luni. Ce faci insa cand te intorci? Mi-as dori sa am curajul de a nu ma intreba asta. Pana atunci, imi ramane sa visez frumos.

  11. CorinaV. spune:

    Minunat!

  12. Mihaela spune:

    Ai talent la scris si te rog persevereaza pentru bucuria noastra…:)

  13. Mihaela spune:

    Ioan, modul in care scrii, locurile si starile pe care le descrii si conjugarile tale (uite ca si la mine au rezonat) mi-au facut inima s-o ia razna si pulsul sa atinga cote alarmante…si toate de dor. Un singur lucru iti pot spune din proprie experienta – cand treci de la “a avea” la “a fi” nu mai vrei nici o secunda sa te intorci inapoi. Bucurati-va de “aici si acum” oriunde va vor purta slapii…pardon, pasii! :)

    @ ana
    Ana, un lucru pe care il poti face este sa cauti solutii, de fapt, intai sa cauti in inima ta sa vezi care iti este visul si apoi sa vrei sa il implinesti. Restul sunt scuze si detalii. Planetele chiar se pot alinia atunci cand iti doresti cu adevarat! Iti spun cu mana pe inima, dupa 10 luni de Asia de Surd-Est zau ca n-am simtit pic de dor fata de cele 12 ore de munca pe zi. Si nu l-am mai simtit nici pe “trebuie”, sub nici o forma a lui. Iar acum, la aproape un an de la intoarcerea acasa pot spune ca in sfarsit fac ceea ce ma implineste, ma face fericita si care este parte din restul de vise si dorinte ale mele. Iar scopul s-a mutat definitiv si irevocabil de la “a avea” la “a continua sa fiu”. Ciudat sau nu, chiar n-o poti tine in cautat plaje la nesfasrit. ;)Spor la trait Visul!

  14. Ioan spune:

    @Mihaela – multumesc frumos! am descoperit in timp o balanta intre conjugari dar ai dreptate, este un echilibru fragil si de multe ori sfasietor
    @Ines – sunt flausat total…multumesc Inesului!
    @Ana – haide sa nu credem in reincarnari – asta e viata, unica pe care o stim, asta e momentul, singurul pe care il avem! free your mind and your ass will foloow! :)

  15. Ioan spune:

    Ines, la momentul ala m-am intors si eu, in repetate randuri. Ai fost unul dintre primii clienti care la formula introductiva “Ne implicam cu drag in proiect, dar va anunt din start ca eu personal lipsesc 4 sau 5 luni din tara, nu incepem ziua de lucru mai devreme de 12.00 si avem un hamac in birou – deci daca va convine sa lucram fara povesti la cafele batem palma!” ai raspuns cu “Da!”. Mi-ai dat curajul si suportul pentru cele de mai sus, mi-ai demonstrat ca se poate si pentru asta trebuie sa-ti multumesc eu tie!

  16. Ioan spune:

    Sa stii, Ines, ca la momentul ala m-am intors si eu, in repetate randuri. Ai fost unul dintre primii clienti care la formula introductiva “Ne implicam cu drag in proiect, dar va anunt din start ca eu personal lipsesc 4 sau 5 luni din tara, nu incepem ziua de lucru mai devreme de 12.00 si avem un hamac in birou – deci daca va convine sa lucram fara dulcegarii pe la cafele batem palma!” ai raspuns cu “Da!”. Mi-ai dat curajul si suportul pentru cele de mai sus, mi-ai demonstrat ca se poate si pentru asta trebuie sa-ti multumesc eu tie!

  17. Elena spune:

    minunat…

  18. […] La un articol ce are-n el o bucată mare de suflet de om și la locul în care am avut norocul să fiu, atunci când omul ăsta mi-a apărut în Cale. […]

  19. […] lui Brad. În primăvara lui 2012 Ioan Dan Niculescu povestea cum s-a simțit prima lui jumătate de an sabatic în Asia. Articolul a avut un succes imens. Acum, în 2014 Ioan și Roxana au adunat deja multe mile de […]

  20. […] cu unul din cele mai bune articole pe care le-am citit vreodată. Deși a fost postat în 2012, a ajuns la mine mult prea târziu, aș zice, deoarece autorul s-a […]

  21. […] A devenit o modă ca atunci când cineva te întreabă care sunt pasiunile tale, în răspuns să fie pitit undeva pe acolo și călătoritul. Totuși, de ce? Nu puteam să încep acest gen de blog fără o postare care să trateze miezul situației. Desigur, există un motoraș care ne mânează atunci când ne dorim să vedem lumea în lung și în lat. Pe de altă parte, pe unii oameni motorașul îi conduce către alte visuri și aspirații. Suntem diferiți, din fericire, căci ce plictisitor ar fi fost să fim cu toții la fel! Cei doi C: Călătorim și Cumpărăm Uită-te în jurul tău și observă care îți sunt prioritățile. Spre exemplu, pentru ce strângi bani: o excursie mult visată la Viena, să zicem, sau ultimul model Iphone? Oricare ar fi răspunsul, este perfect atât timp cât te face fericit. Cred cu tărie că cei ce călătoresc vor să investească în experiențe, în momente care îi marchează și le schimbă perspectivele asupra vieții. Este puțin probabil ca peste 30 de ani să îți amintești la o bere cu prietenii, zâmbind: ,,Băi, ce tare era telefonul acela! Mi-a schimbat percepția asupra telefoanelor. Aplicațiile alea chiar mi-au dat o lecție de viață…”. Ai prins ideea! ,,Oamenii sunt ca verbele. Unii se conjungă cu ,,a avea”, alții cu ,,a fi”.” – un citat pe care l-am descoperit acum câteva luni într-un articol ce m-a inspirat enorm, scris de regretatul Dan Niculescu. Îți recomand să îl citești aici. […]

Lasă un comentariu