Tedoo cu Brad Florescu

Adio, Koh Phangan

După doi ani și jumătate de absență m-am întors la Koh Phangan ca să-mi iau rămas bun.

Chaloklam Koh Phangan

Am venit în Koh Phangan pe 7 octombrie 2009 și am plecat pe 6 aprilie 2011, când s-a mai domolit furtuna. Trebuia să mă întorc după ce voi fi terminat segmentul doi din proiectul The Thailander, undeva pe la finalul lui mai. N-am făcut-o. Cucerit de frumusețea și dulceața nordului m-am mutat în Chiang Mai. Nu m-am întors nici pentru aspectele logistice ale mutării, de care s-a ocupat – martiric – Elena.

Koh Phangan mi-a rămas însă în suflet ca primul cămin al vieții mele departe. Mulți prieteni, multe amintiri frumoase, multe stări noi, multe melancolii și bucurii m-au legat și mă vor lega întotdeauna de insula aceasta pe jumătate gălăgioasă și superficială, pe jumătate sălbatică și magică. Mi-a rămas și ca o datorie neplătită, ca o poveste curmată la jumătate.

Am plecat ca un măgar, fără măcar să-mi iau adio. Abia week-end-ul trecut, profitând de faptul că stau la o aruncătură de feribot distanță, am revenit la insula primordială.

Liniște.

Dacă mă întrebi pe mine, Koh Phangan este exact așa cum am lăsat-o acum doi ani și ceva. Cel puțin în Chaloklam, satul de pescari și expați unde am viețuit, lucrurile sunt neschimbate. Restaurantul lui Genni servește în continuare cea mai bună pizza și cea mai bună lasagna din lume. E lucru atestat de însuși expertul culinar Chef Tummy, cu care am tras o cântare de 4 ore sâmbătă seara (mă ustură și acum buricele degetelor). Ben, genialul fotograf englez, e tot acolo și tot așa bun și nebun, capabil să cânte la orice instrument și să gâdile orice suflet din lume mai puțin pe-al lui.

Cârciumoara Mashei, locul unde se trăgea la măsea în limba rusă, și-a adăugat pe meniu un pic de engleză și o dubioasă palincă de banane, dar în rest e la fel. Mina, japoneza, se ocupă în continuare de grădinărit și de fiu-său. George, fostul vecin de la casa din junglă, nu ratează nici acum vreo ocazie de a bate toba pe insulă, indiferent unde și ce s-ar cânta. Asta face de când și-a învins cancerul de piele. Frankie și Sophie sunt, ca în fiecare toamnă, plecați în Franța la rude, de unde sigur se vor întoarce cu cearcăne și vin bun, lucruri care nu se găsesc pe-aici.

La North Beach se gătește la fel de bine și la fel de încet. La Rose Villa se doarme la fel de confortabil (au mai construit câteva căsuțe în fundul grădinii). Hotelul albastru al lui Eddie e la fel de urât ca în ziua inaugurării. Salonul de masaj al lui Nattie e tot acolo, iar proprietara lui e în continuare cel mai frumos bărbat din sat.

Nu lipsesc nici românii. Duminică dimineața, când îmi beau cafeaua, un cuplu s-a apropiat de mine și m-a abordat cu “salutare!”. Alex și Laura, doi ieșeni care și-au vândut tot și au plecat în lume. M-am bucurat să aflu că aleseseră să stea în Chaloklam mulțumită poveștilor de pe Tedoo.

Aceeași plajă albă, aceleași bărci colorate care pornesc dimineața la pescuit în pocnituri de artificii (sperie spiritele rele), aceiași căței – sau poate copiii lor – blânzi și leneși, același contur de Koh Tao proiectat la orizont în orele limpezi ale zilei, aceleași chitare aruncate prin toate colțurile satului, același miros suav de flori și marijuana.

Și discuțiile. Aceleași discuții despre vremea care n-a fost niciodată atât de ciudată, despre cum Thailanda nu mai e ce-a fost și despre visa run, fără de care niciunul dintre megieși n-ar mai părăsi probabil vreodată insula decât cu picioarele înainte.

Neliniște.

Locurile neschimbătoare îți dau cumva un sentiment de liniște, o ancoră în care să te agăți atunci când timpul vine peste tine ca o furtună. Dar și o angoasă, pe care am încercat-o din plin la reîntoarcerea pe insula zilei de ieri. Încremenirea ei narcotică, suspendarea ei deasupra vremii și a schimbărilor, sabai-sabai­-ul somnolent al vieții mi s-au relevat acum, după ani de depărtare, într-o altă nuanță, neliniștitoare (unsettling descrierea cea mai corectă)M-am simțit complet străin de peisajul pe care îl cunoșteam până la ultimul detaliu. Ce căutam aici? Ce căutasem?

Am ales Koh Phangan în 2004 și m-am mutat aici în 2009 sedus de această grațioasă plutire a sa deasupra încrâncenării lumești. Pentru un an sabatic – pentru descarcerarea sufletului și reînverzirea ochilor – e ok să navighezi călare pe insule într-o derivă nepăsândă. Pentru o viață e nevoie de ceva mai mult.

Adio, Koh Phangan.

Comentarii - Niciun comentariu

Lasă un comentariu