Tedoo cu Brad Florescu

Acțiunea “În căutarea fericirii”. Cu ce rămâi după două luni de vacanță.

Povestea a două luni de vacanță în care Theodor a aflat că fericirea se servește cu lingurița clipei.

Beach Republic pool 1

Nota lui Brăduț: Theodor a studiat management și finanțe în Marea Britanie, Germania și Hong Kong, ocazii cu care și-a însușit și 4 limbi străine. La vârsta la care orice deținător de asemenea credentials se grăbește să-și găsească un loc cât mai călduț în sistem, Theodor a ales să mai stea puțin pe margine. De fapt nu să stea, ci să meargă în vârful picioarelor pe muchia zidului care desparte oamenii de viață. La rugămintea mea, Theodor – pe care am avut plăcerea să-l întâlnesc în Chiang Mai – a pus pe hârtie povestea celor două luni de intensă detașare în Thailanda. Ceea ce vă dorim și dumneavoastră. Text de Theodor U.

În căutarea fericirii.

Am plecat subit, fără să mă gândesc și răzgândesc. Aveam în plan de mai mult timp o fugă de obișnuința obositoare a unei societăți muribunde, o transpunere în altă dimensiune, departe, unde să nu mai știu de nimic. Gândul a fost să redobândesc clipele fericirii momentane, cea care mă hrănește cu drogul binedispunerii pentru mult timp.

Așa că am ajuns în Thailanda după ce am luat în considerare și alte destinații din Africa sau America de Sud. Mai pășisem pe meleagurile țării cu un milion de zâmbete și deja eram inițiat în cultura Orientului Îndepărtat. Thailanda era locul ideal pentru a găsi fericirea, din trei motive mari și late: abundența și diversitatea turiștilor, peisajele amețitoare și atitudinea molipsitor de relaxată a localnicilor.

Am intrat în Bangkok contemplativ și apucat de o frenezie temporară. Cu mâinile în buzunar, după ce bagajul mi-a fost rătăcit, deși aventura avioanelor pierdute fusese chiar hilară, dar nu-mi mai păsa. Eram în aeroport fără niciun plan, ca de obicei. Încotro să merg? Nu știu. M-am hotărât sa mă îndrept degrabă spre nord. Bangkok nu m-a inspirat niciodată, poate pentru că nu am îndrăzit să-l înțeleg dincolo de atracțiile lui pur hedoniste. Nu mă pierd în detalii.

Doi nebuni și-o revelație (Chiang Mai)

După o noapte petrecută pe Khaosan am luat trenul dis-de-dimineață spre capitala nordului, Chiang Mai. Drumul acela cu trenul a marcat declanșarea eului extrovertit, stare care a început prin bombardarea continuă a oamenilor care-mi ieșeau în cale. M-am uitat în stânga, m-am uitat în dreapta și conversațiile au început să curgă. Jumătatea plină a vagonului cuprindea aventurieri cu ranițele în spate. Fiecare călător căuta ceva, și deși ne-explicitată, căutarea lor era mai presus de simpla aventură.

Deși câteodată mă întreb dacă nu cumva îmbătarea mediatică i-a adus aici. Nu am de unde să știu. Probabil pe unii da. În mod tradițional, backapackeri sunt în căutarea clișeelor non-standard (paradoxal concept), pentru simplul motiv de a face ceva neînscris în normă. E un cerc vicios, care îi transformă în vânători de locuri și trofee pictoriale. „I’ve been there, I’ve done that”. În fine, scopul meu nu era să judec oamenii, ci să-mi alimentez căruța spre fericire cu energia lor.

Ajuns în Chiang Mai noaptea, m-am instalat și am pornit să-l colind. La început mi s-a părut teribil de plictisitor. Abia după vreo două zile am început să simt spiritul acela de oraș pe care nu I-au sufocat turiștii, unde localnicii se comportă aparent normal. Acolo am re-experimentat mersul pe jos și cu bicicleta, viața de noapte oarecum liniștită, cu tineri thailandezi care veneau în club cu sticla de whisky în buzunar, nopțile pitorești alături de călători care nu știau dacă sunt într-adevăr fericiți și masaje de relaxare, care mă refăceau după o zi de mers. În Chiang Mai m-am întâlnit și cu compatrioți, într-o seară de filosofie stropită cu bere laoțiană.

N-am umblat ca un nebun după toate atracțiile turistice. Eram acolo sa mă simt bine. Timpul îmi era prieten și l-am tratat ca atare. Mă uitam în jur la vânătorii care își puneau pe listă următoarele ținte. Când mă întrebau le spuneam că nu știu unde, ce și cum voi face. Pentru că nu mă interesa, trăiam clipa. Clipa aceea după care fugi și crezi că nu va mai veni sau care, odată venită, nu vrei s-o mai lași să plece. Trecutul, prezentul și viitorul se contopeau într-o stare de plutire.

O localnică m-a dus pe un deal de unde se vedea tot orașul, departe de zbuciumul motoretelor. Acolo am realizat că gândurile mele se diluau din ce în ce, că încărcătura gândirii se disipa. Nu mă mai interesa nimic. Intrasem într-o stare florală a minții, stare pe care am păstrat-o apoi de-a lungul călătoriei. Un moment fulger de revelație m-a făcut fericit. Eram acolo, atunci, eram clipa aceea. Nimic mai mult.

1 2

Comentarii - Niciun comentariu

Lasă un comentariu