Tedoo cu Brad Florescu

7 insule (ep. 3.1) Los Roques, Venezuela, prima parte: Chavez şi pelicanii.

În Venezuela, carnea, laptele şi ouăle se vindeau pe cartelă. Dar marijuana, berea şi benzina erau disponibile în cantităţi infinite şi la preţuri de nimic. Din aceste ultime motive, taximetristul afişa un zâmbet larg, o burtă cât toate zilele şi un motor de 4 litri sub capotă.

Los Roques VenezuelaDSC_24902553DSC_2490

În seara de adio pe Bangaram m-am cunoscut cu Rajeev, un inginer petrolist originar din Bombay. Întinşi pe plaja albă, cu o perspectivă perfectă asupra lagunei azurii şi cu câte o bere rece sub nas, ne plângeam reciproc de milă: eu – că trebuie să plec, el – că are doar zece zile de concediu pe an.

Discuţia a evoluat firesc, de la of-uri la best of-uri. Ne-am lăţit la o discuţie despre cele mai frumoase locuri vizitate. Eu i-am povestit despre Lombok şi Zanzibar, Rajeev mi-a vorbit despre un arhipelag al cărui nume nu-mi spunea nimic la vremea aceea: Los Roques, Venezuela.

Lunile în România au trecut greu, ca o perioadă de detenţie. Nu­-mi ardea de nimic, nu înţelegeam de ce sunt în Drumul Taberei şi nu în Caraibe. Seară de seară, mă cufundam în hărţi, cărţi şi site-uri, încercând să-mi aduc clipa libertăţii mai aproape. Informaţiile pe care le găseam erau sărace, fotografiile neclare, ştirile din Venezuela contradictorii, peste arhipelag pluteau deopotrivă legendele, misterul şi portretul lui Hugo Chavez.

Mi-am recăpătat drepturile civile abia pe aeroportul din Frankfurt. Airbus-ul A340-300 era trei sferturi gol. M-am întins pe patru fotolii şi am dormit până la Caracas ca un pui de câine, în ciuda turbulenţelor înfiorătoare care ne-au însoţit tot drumul peste Atlantic. Ce frumos mă legănau.

Despre ruj şi dictatură

În Venezuela, carnea, laptele şi ouăle se vindeau pe cartelă. Dar marijuana, berea şi benzina erau disponibile în cantităţi infinite şi la preţuri de nimic. Din aceste ultime motive, taximetristul afişa un zâmbet larg, o burtă cât toate zilele şi un motor de 4 litri sub capotă.

Avionul spre Los Roques pleca abia a doua zi, am fi avut timp să vedem oraşul.

- Să faceţi ce? Haha. Staţi potoliţi! Cu feţele astea n-ajungeţi nici până la colţul străzii.
- Da ce-au feţele noastre, señor?
- Sunt albe. Scrie pe ele că sunteţi bogaţi.
- Păi nu suntem.
- Poate la voi în Europa, nu. Dar pentru Caracas sunteţi foarte bogaţi.

La vremea aceea, pe străzile Caracasului aveau loc, în medie, 7 crime pe zi. Şi asta doar pentru că, ameţiţi de droguri şi alcool, atacatorii ratau adesea ţinta. Tâlhăriile, jafurile şi violurile erau principala modalitate de petrecere a timpului liber în cartierele capitalei Venezuelei. Nu poţi să te iei tot timpul după ştiri şi statistici, mai ales când acestea se referă la ţări de pe „axa răului”. Dar refuzul categoric şi grav al taximetristului m-a convins că gluma e glumă, Caracas e Caracas.

- Ridică, domnule, geamul, să nu rămâi fără aparatul foto.

Am oprit să facem plinul. Buick-ul sugea benzină ca-n vremurile de glorie ale lui Bobby Ewing. În Statele Unite, doar un milionar excentric şi-ar mai fi permis o asemenea maşină. Dar benzinăria de lângă Caracas era plină de balene de metal pe jumătate ruginite, nici una sub trei litri capacitate, niciuna sub 15 ani vechime. Când pompa s-a oprit cu un hâc, am lipit nasul de geamul închis geam şi m-am uitat pe afişaj: 40 de litri – 40.000 de bolivari. Un euro pentru un plin. Ce ocazie mai bună vrei ca s-o dai în politică?

-  10 eurocenţi litrul de benzină? E bun Chavez ăsta.
-  ¿Chave? Chave e loco e’la cabeza (Chave-i ‘ebun la ’ap – spaniola sudamericană).
- De ce e nebun?
-  Porque nu le dă oamenilor ce-au nevoie.
-  Cum ar fi…?
-  Păi, uite, nevastă-mea, ei îi plac comesticele străine. De unde să îi cumpăr eu aşa ceva? De unde parfumuri, de unde creme de corp? În ţara asta nu găseşti un ruj ca lumea, o pereche de blugi, o ţoală de firmă. Iar unde le găseşti sunt foarte scumpe. Am ajuns să mă rog de turiste să-mi vândă un ruj pentru nevastă-mea?!?
-  Şi de-aia e Chavez nebun?
-  ¿Păi nu?

Vezi tu, aici greşesc dictatorii. Că poporul ar mai duce-o fără libertate de exprimare şi fără alegeri democratice. Dar nu fără mascara profesională, nu fără şampon pentru păr vopsit. Aici se taie rezistenţa la totalitarism. Cum îl chema pe tipul care-a scris „Contractul Social”? Givenchy, corect. Să plecăm din Caracas până nu începe revoluţia.

Atacul pelicanilor

Pelicanii erau sătui de peşte, de plonjoanele în azurul infinit al lagunei, de familie, copii şi obligaţii. Voiau să zboare din nou cu ciocurile în vânt, să simtă libertatea, să-şi recapete dorinţa de a zbura.  Şi pentru asta aveau nevoie de duşmani. Avioanele, urmăriţi avioanele!  Bătrânul DASH-7 abia a reuşit să se strecoare prin norul dens de păsări rebele şi să coboare pe pista de pietriş a aerodromului din Gran Roque. Păsăroii s-au strâns imediat în jurul nostru, frecându-şi ameninţător aripile de burtici. Ciocu’ mic, turişti! Ciocu’ mic şi bucuraţi-vă de dictatură cât mai este. Bienvenidos a Los Roques.

(va urma, că sunt prea multe poveşti şi fotografii ca să încapă într-o zi)

Foto: Brăduţ Florescu, mai 2007.

Comentarii - 3 Comentarii

  1. Tudor spune:

    Si acest articol, ca majoritatea de aici, provoaca un dor de duca teribil. Frumoasa si povestea. Vad ca pozele sunt din 2007. Ma bucur sa constat ca intre timp ai curatat senzorul sau oglinda aparatului :)

  2. LNA spune:

    siiii pelicani!!!! ;-)))))

  3. [...] nu înțelegi cum am ajuns aici, citește episodul 1 și episodul 2 al aventurilor din Los [...]

Lasă un comentariu